Dividendele sfintei scînduri - Cîtă speranţă

Liviu Ornea: Să începem abrupt: în ce limbă scrie Hanoch Levin?
Iulia Popovici: Din cîte ştiu eu, a scris numai în ebraică.
L.O.: Atunci cum a tradus-o Doru Mareş?
I.P.: Din franceză, din cîte pot să-mi imaginez. Nu mă întreba de ce.

Sorgintea spectacolului e un volum apărut la Théatrales Editions în 2007, sub titlul Que d'espoir, cuprinzînd 22 de texte scurte şi cîntece (din care Afrim alege unele, altora le schimbă titlul şi adaugă momente proprii) scrise de Hanoch Levin pentru cabaretele sale satirice. Caietul-program nu ne dă aceste informaţii...

L.O.: Iar introducerea, în mod sigur, nu e versiunea lui Levin; atunci de ce scrie pe afiş de Hanoch Levin, nu după Hanoch Levin?!

Introducerea, primul scheci/ prima scenă/ primul "trip deep", e un monolog, intitulat Cum mi-am întîlnit soţul şi jucat de Virginia Rogin, în care se fac trimiteri directe la "spectacole de Afrim".

I.P.: Din acelaşi motiv pentru care Jocul de-a vacanţa era de Sebastian, nu după Sebastian, deşi el însuşi nu şi-ar mai fi recunoscut piesa.
L.O.: Ce să spun, eu am plecat mai enervat decît de la Lucia patinează, fiindcă nu pricep acest mod de a face teatru care, la Afrim, mi se pare deja narcisism. Ne jucăm, facem glumiţe, cioace... Şi de ce, pînă la urmă? Ce rămîne? De fapt, nu cred că spune mare lucru. Am citit, înainte să mă duc la premieră, ce spune Afrim despre spectacol, despre speranţă...

"Lucrînd la spectacolul Câtă speranţă mi-au venit în cap cîteva întrebări (e drept, fără să-mi provoace insomnii) de genul:
Cîţi oameni se trezesc dimineaţa cu speranţa că? Şi cîţi ştiu că atunci cînd speră o fac pe propria răspundere? Şi mai ales cîţi ştiu gestiona decepţia provocată de ceea ce patetic numim năruirea speranţelor?
Oamenii din cele 20 de texte scurte pe care le-am ales nu cer mult. (...) Şi-apoi cîtă speranţă a intrat (şi a ieşit) cîndva pe uşile din decorul nostru..., uşi luate de la case demolate. La asta v-aş ruga să vă gîndiţi cînd nu se vorbeşte în scenă." (www.liternet.ro)

... n-am văzut nimic din toată chestia asta. Unele dintre glumiţe erau drăguţe, dar prin acumulare, întregul nu mai era drăguţ, erau încercări de poezie, la care Afrim e mare meşter, dar neduse pînă la capăt. Poţi să spui că a dat de lucru unor actori şi i-a pus în valoare - dar mie nu mi se pare, cred că actorii de la Odeon pot să facă mult mai mult.

Despre text nici n-are sens să vorbim, bănuiesc că oricum aici e o mare adaptare. Dintre toate scheciurile pe care le-am văzut în spectacol, nici unul nu mergea suficient de adînc. Cel mult sugestii, de multe ori parazitate sau puse în umbră, stricate de găselniţe, de costume. Mai nimic nu funcţionează. Pe mine mă sperie două lucruri. În primul rînd, reacţia sălii, de entuziasm. Aproape mă irită, pentru că asta înseamnă că sîntem cu totul decuplaţi de aşteptările unui anume public foarte numeros. Mi se pare încă şi mai rău faptul că Afrim, ştiind ce aşteaptă acest public, îi dă exact ce vrea.

I.P.: În general, publicul despre care vorbeşti a văzut, ca şi mine, mare parte dintre spectacolele lui Afrim şi vine la o nouă premieră să vadă un nou episod din romanul sentimental în foileton favorit, episod care, oricum, nu face acelaşi sens dacă n-ai "citit" episoadele anterioare.
L.O.: Tu te amuzi, pe mine mă enervează. Pînă la urmă, trebuie spus că asta nu mai e teatru, e impostură. Şi nu-mi place că o tot spun doar eu.
I.P.: Nu cred. Impostura înseamnă a pretinde că ceva e altceva, iar Afrim nu face asta, nu ştiu să spună că face mare teatru de artă.
L.O.: De acord, Afrim nu pretinde a fi ce nu e. Atunci să spunem că e o impostură a imensei părţi a criticii.
I.P.: Hai să zicem că avem aici două teme distincte, pe de o parte, receptarea entuziastă a oricărui spectacol al lui Afrim, care a ieşit, de mult, de sub puterea de influenţă a criticii profesioniste, pe de altă parte, problema propriu-zisă şi concretă a spectacolului Câtă speranţă.

L.O.: Să ne întoarcem, atunci, la spectacol. Poţi să-mi argumentezi că e altceva decît o suită de scheciuri modeste, care nu duc, pînă la urmă, nicăieri?
I.P.: Nu pot şi nici nu intenţionez.
L.O.: Şi de ce a fost făcut acest spectacol?
I.P.: Înainte de toate, nimeni nu ştie dinainte ce se va alege de o propunere de spectacol.
L.O.: A, nu, are un text în faţă.
I.P.: Dar noi nu ştim cum arată, de fapt, textele de la care a pornit Afrim, după cum tu însuţi ai zis-o. Pe lîngă primul moment, există o întreagă scenă "dedicată" Rodicăi Mandache, pe care Hanoch Levin sigur nu a scris-o şi care face parte din angrenajul afrimian al metareferinţelor (aluzii sarcastice la practica teatrului) - un fund de tăiat ca "sfîntă scîndură a scenei", în Herr Paul, "Lasă Coca Bloos" pentru "Lasă foca jos", în Jocul de-a vacanţa etc. Sînt omniprezente.

Scena se numeşte Intermezzo. Zi de lucru şi înscenează un fragment de repetiţie de mişcare, actorii folosindu-şi numele reale. Momentul e plin de umor pour les connaisseurs şi chiar pentru inocenţi, care au impresia că sînt introduşi în inima intimităţilor teatrale. Tema ar fi împlinirea dorinţelor de actriţă (să cînte neîntreruptă şi fără grija sensu-lui, să danseze o bossa nova adevărată) ale Rodicăi Mandache.

L.O.: Şi revin: dacă le dai pe astea la o parte, ce rămîne? Sînt o grămadă de lucruri nemotivate, dincolo de toate cioacele astea. De ce era nevoie ca cei doi băieţi din "tripul nr. 2" (Uşor ca fulgul) să fie îmbrăcaţi în hamleţi şi să se joace cu sticla de coca-cola în chiloţei?
I.P.: Din acelaşi motiv pentru care în ultimul "trip", Pălăria care se transformă în sacoşă, Nicoleta Lefter trebuie să joace cu sînii goi (ceea ce ştiu că e, mai ales ca mişcare, o probă de actorie). Adică habar n-am.

Afrim şi Harry Potter

I.P.: Aş spune că fiind făcut, spre deosebire de alte spectacole ale lui Afrim, la Bucureşti, Câtă speranţă a beneficiat de o formă specială de marketing, constînd în accesul la repetiţii a multora dintre cei care-l apreciază (şi care au scris, pe urmă, despre asta, ca Dan Boicea sau Gabriela Lupu).
L.O.: A beneficiat şi de foarte buni actori, ceea ce alte spectacole ale lui nu au.
Despre scenografie... Laudele pe care le-am citit mi se par excesive. Funcţionează, e OK şi atît.
I.P.: Mie mi-a plăcut preambulul gotic, am regretat că n-a continuat în cheia asta. Dar preambulul în sine - cu toată distribuţia, cîntînd - e foarte lung, iar schimbarea de costum care urmează întîrzie încă şi mai mult debutul scenei succesive.
L.O.: Am acum impresia că noi discutăm extrem de aplicat despre... nimic. E ca şi cum nişte critici literari ar dedica spaţii largi de analiză lui Harry Potter. La nesfîrşit.
I.P.: Se scrie şi despre Harry Potter, dacă nu în analiza literară, atunci în studii culturale. Faptul că nu e literatură înaltă nu înseamnă că nu există sau că nu e un fenomen sau că trebuie scris doar despre Nobeluri.
L.O.: Dacă s-ar mai abţine criticii şi ar ignora spectacolele slabe ale lui Afrim sau le-ar rezuma la cîteva rînduri, nu s-ar mai crea atîta vîlvă (decît pe bloguri sau la LiterNet).
I.P.: Dar nu poţi să ignori faptul că Radu Afrim e o prezenţă extrem de pregnantă în viaţa noastră teatrală, că e un regizor talentat şi că oamenii caută ceva în teatru ce găsesc în montările lui.
L.O.: Tocmai pentru că e foarte talentat şi pentru că au fost spectacole de-ale lui care mi s-au părut foarte bune, mă irită ce face. Sînt foarte curios dacă despre spectacolul lui Tocilescu de la Metropolis (Sfîrşit de partidă de Beckett) o să se vorbească la fel de mult.
I.P.: Dacă se joacă atît de impredictibil şi încă lunea-marţea, cu un public fără reflexe de dus la teatrul de stat în zilele astea, nu. Receptarea n-are întotdeauna de-a face cu valoarea spectacolului.
L.O.: Şi totuşi, sălile sînt pline. Dar poate ai dreptate şi n-ar trebui să fiu atît de supărat pe Câtă speranţă. Mă enervează, însă, că nu înţeleg de ce Afrim a avut atîta succes la tine, la Oltiţa Cîntec, la Oana Stoica, la Cristina Modreanu, oameni care sînt profesionişti.
I.P.: Pentru că a făcut suficient de multe spectacole bune ca să ne prindem pînă şi noi că e talentat şi că merită "investit" în el (spre deosebire de 90% dintre colegii lui).
L.O.: Şi sînteţi tot la faza de investitori? Dividende aţi primit pe măsură?
I.P.: Investesc pe termen mediu. De preferinţă, în oameni vii, nu în moaşte, oricît ar fi ele de sfinte şi canonice. Să zicem că speranţa mea de viaţă e mai lungă.

Câtă speranţă e un spectacol lung, de aproape trei ore (fără pauză). Unul dintre actori - Călin Stanciu jr. - a mai jucat la Afrim la Timişoara, în Piaţa Roosevelt. Textul - despre care nu ştim cît îi aparţine lui Hanoch Levin şi cît lui Radu Afrim - are, după mine (I.P.), nu şi în opinia lui Liviu (L.O.), un iz uşor de teatru absurd, ionescian, dar nu şi foarte multă coerenţă. Punct.

Teatrul Odeon, Bucureşti
Câtă speranţă de Hanoch Levin
Traducere de Doru Mareş
Un spectacol de Radu Afrim
Scenografia: Iuliana Vîlsan
Muzica: Vlaicu Golcea
Coregrafia: Istvan Teglas
Video: Laura Iancu
Cu: Virginia Rogin, Călin Stanciu jr., Istvan Teglas, Nicoleta Lefter, Gabriel Spahiu, Ionel Mihăilescu, Dorina Lazăr, Antoaneta Zaharia, Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Liana Mărgineanu