The imaginarium of doctor Afrimus - Câtă speranţă

Fabulosul. O noţiune care se regăseşte cu greu în teatru, în timp ce cinematograful abundă de Harry Potter-i, Frăţii de Inele, Alice-e în ţara minunilor sau Doctor-i Parnassus. Să ne gândim doar la munţii suspendaţi din Avatar, nu se califică ei în categoria "fabulos"? Filmele trăiesc acum din această fantezie debordantă convertită la 3, 4, x D ori IMAX pentru a face faţă asaltului cinematografului de acasă, piratat de pe net. În teatru, apelul la fabulos are alte rosturi. Dramaturgia contemporană, în mare parte austeră, interesantă prin temă şi replică şi mai puţin prin spectaculos, a reîntors teatrul la minimalism, la relaţii, la un stanislavskianism updatat. Fabulosul s-a retras într-un colţ al scenei şi de acolo, din când în când, face pe importantul. Slavă Domnului că teatrul e variat şi că, în plină austeritate, găsim piticul plimbăcios din Fabulosul destin al lui Amélie Poulain. Iarăşi fabulos...

Afrimului îi e greu să nu fie fabulos pentru că lumea sa interioară este barocă, structural arborescentă, populată de culori, lumini, sunete şi imagini, de referinţe culturale şi personaje de basm, fiecare cu universul lui, un univers mare care conţine mici universuri, un conglomerat eclectic, nebunesc şi prin definiţie afrimian. Şi dacă ar vrea, regizorului i-ar fi imposibil să creeze "sărăcăcios". Fabulosul este stanţat în stratul cel mai adânc al epidermei sale.


Afrimul meu, al tău, al nostru

Câtă speranţă este un spectacol - etalon al onirismului afrimian. Cele 20 de tripuri deep, (de fapt, sunt 19, unul a căzut la "montaj") sunt scheciuri de Hanoch Levin, publicate în două volume, Que d'espoir şi Douce vengeance et autres sketches, pe care regizorul le sublimează într-un dream-cabaret cu câteva intermezzo-uri care se constituie ele însele, fiecare, într-un "trip" (cum este Kashtrabranka, diva orientală care are două numere de cântat / dansat). Afrimul realizează un spectacol secvenţial, unit de ciudăţenia textelor şi a personajelor care "alunecă" derutant dintr-un moment în altul, uneori trecând pur şi simplu prin scenă în apariţii de neuitat precum soţul care plimbă într-un cărucior jumătate din trupul soţiei, tăiat de magician. De neuitat este Zânul (masculinul de la zână) care vine cu tot arsenalul tipic al funcţiei sale, o baghetă magică ce îndeplineşte dorinţe, cu steluţă albastră în vârf şi un fulg fabulos. Şi cu mutrişoara fiţoasă, desigur, gata să budeze ca o prinţesă (a se vedea, spre lămurire, Prinţese date uitării sau necunoscute, de Philippe Lechermeier şi Rébecca Dautremer). Regizorul a păstrat titlul unuia din volume şi a făcut modificări minimale, de genul înlocuirii numelui lui Levin cu cel propriu în monologul de început, Cum mi-am întâlnit soţul, căci Afrimul este el însuşi personaj, prilej de autoironie delirantă. De-a lungul timpului a creat tipologii care îi sunt specifice, caracterizate de candoare, precum copiii, bătrânii şi personajele de basm, iar în Câtă speranţă regizorul devine unul dintre propriile sale personaje, asumându-şi deschis afrimizarea lor. Textele din acest spectacol, absurde în substanţa lor, mizează pe o anume dimensiune a inocenţei care se refugiază în plăceri sau dorinţe mici. Cu cât speranţa e legată de ceva mai neînsemnat, cu atât aşteptările sunt mai mari. Personajele lui Levin, adoptate de Afrim, evoluează la nivelul detaliului, al insignifiantului. Vise mărunte, deliruri aberante ca cel al bătrânei care se visează şefa armatei chineze ("soră" cu cele trei "Şefe" din piesa lui Werner Schwab în regia lui Sorin Militaru), dorinţe imposibile care, deşi derizorii, deschid o dimensiune a oniricului pe care Afrimul are grijă să o mobileze cu elementele universului său precum animăluţele de pluş în mărime naturală (cei doi canguri a căror existenţă suprarealistă desfiinţează argumentaţia anti-Australia a Potustriei, "soră" cu Doamna Smith din Cântăreaţa cheală!).

Şi desigur, songurile, de această dată creaţie specială Vlaicu Golcea (ascultă aici), o serie de (auto)ironii auditive menite să imagineze sonor universul fiecărui personaj. Ne întrebăm uneori dacă am visat în culori sau alb-negru, nu ne întrebăm şi dacă visele erau mute sau sonore. Vlaicu face visele Afrimilor de pe scenă să sune. Sunt songuri de caracterizare precum Kashtrabranka sau cel al lui Beba şi Maxi (cântat de Tony!), sunt altele de atmosferă (cele de la Uşor ca fulgul sau Pălăria care se transformă în sacoşă). De altfel, nu întâmplător ultimele două scheciuri reprezintă coperţile spectacolului. Starea lor de stranietate onirică face posibilă aglomeraţia de personaje weird din miezul show-ului. Afrimul te ameţeşte şmechereşte la început ca să te treacă dincolo de uşile universului său. Căci uşile scenografei Iulianei Vîlsan, luate de la case demolate, pictate cu flori şi vitralii de mileuri (ha!), inundate de umbre mai mult decât de lumini (fantome) duc către lumile nebănuite, ascunse bine în subsolul sufletului (şi Alice alunecă sub pământ, în lumea minunilor, deci coboară în subconştient). "We chased our pleasures here / Dug our treasures there / But can you still recall / The time we cried / Break on through to the other side." The Doors. La asta m-a dus cu gândul trecerea de pietoni pe care Visătorul şi Domolul se invită reciproc să se poarte în spinare. Cine rănile cui le poartă, visele cui le duce, dorinţele cui apasă pe el? Peştele din Arizona Dream înoată în nori printre pinguini zburători (video Laura Iancu). Asta e lumea Afrimului, una în care candoarea hrăneşte imaginaţia, jocul devine joacă, limitele sar în aer, realitatea şi ficţiunea fuzionează şi uneori spectacolul se face sub ochii tăi. Orice e posibil dincolo de uşi.

Asta presupune ca regizorul să aibă şi actorii care trec prin aceeaşi uşă cu el. Old ladies-ele Odeonului Dorina Lazăr, Liana Mărgineanu şi Rodica Mandache plonjează în imaginaţia Afrimului cu un curaj nebun, secondate de o garnitură de bărbaţi fatali - Pavel Bartoş, Ionel Mihăilescu, Gabriel Spahiu şi de young- creepery-i Călin Stanciu jr., Istvan Teglas şi Nicoleta Lefter.


Afrim sunt eu!

Afrimul are tupeul de a fi contemporan cu el însuşi, lucru de neiertat de către cei rămaşi într-un trecut, poate glorios cândva. În lumea sa interioară fabuloasă (da, ăsta e cuvântul de ordine) referinţele plastice, cinematografice, muzicale, literare zboară, cântă şi dansează, joacă şah şi dau din coadă. În Wonderland-ul său intră cine are ochelarii potriviţi. Alice îi vede pe Pălărierul cel Nebun şi Iepurele de Vară pentru că fantezia ei se propagă pe aceleaşi unde ca ale lor. Universul afrimiam funcţionează după acelaşi tipic. Fără empatie, intrarea în lumea lui, fie că se face prin oglindă ca în Herr Paul, fie că trecem trecerea de pietoni ca în Câtă speranţă, este inaccesibilă. A încerca să înghesui fabulosul în formule matematice este imposibil. Imaginaţia nu are reţetă. Din această cauză, fiecare are Afrimul lui sau nu îl are deloc, dacă undele imaginative sunt diferite. E ca şi cum regizorul ar dovedi continuu banalitatea unicităţii. Eu sunt unic, tu eşti unic, ia să vedem dacă suntem unici şi împreună. Trecerea de pietoni din Câtă speranţă duce direct în mintea Afrimului. Şi asta, uneori, poate să fie înfricoşător.