Valsul dubsterp al bărbatului - Cîtă speranţă

Mihaela Michailov: 3 caracteristici ale muzicii pe care o practici.
Vlaicu Golcea: Rafinament, putere, noutate (sună a reclamă proastă TVJ - dar sper ca astea să fie).
 
M.M.: Vorbeşte-ne puţin despre începutul colaborării tale în teatru.
V.G.: Am debutat colaborînd cu Radu Afrim la piesa Mansardă la Paris cu vedere spre moarte de Matei Vişniec, montată la Tea trul Naţional Cluj în 2004. M-am cunoscut cu Radu în curtea de la Green Hours, a intrat în vorbă cu mine şi uşor-uşor s-a întîmplat această primă ocazie de a lucra împreună. Tocmai văzusem KinkyZoone la Teatrul Luni şi îmi plăcu se atît de tare, încît am fost curios să văd ce se poate naşte din întîlnirea noastră. A urmat cheek to cheek de Jonas Gardell, montată la Teatrul Nottara, piesă care încă trezeşte în mine nostalgii şi care a avut un destin nemeritat. Mă deprimă uneori (independent de cazul de faţă) fragilitatea creaţiei teatrale (care presupune atîta efort din partea tuturor sufletelor participante ) în faţa deciziei competente.
 
M.M.: Ce încerci să concentrezi sonor atunci cînd te apuci de muzica la un spectacol?
V.G.: În primul rînd, contează enorm cu ce regizor lucrez. În al doi lea rînd, coloana sonoră serveşte stilistica spectacolului. Îmi place ca muzica să fie un partener al expresiei, nu un comentator al textului, mi-ar plăcea ca, ascultată separat, ea să poată reda întreaga paletă emoţională a spectacolului pentru care a fost compusă. În aceeaşi măsură să poată deschide şi alte ferestre spre emoţii pe care nu ţi le poţi lua din cuvînt, mişcare, formă, textură şi culoare. De aceea sînt foarte ataşat de expresia scenică a lui Radu, pentru că mie mi se pare că ea expune o emoţie puternică (apărînd-o simultan :) ) şi foarte personală, foarte fragilă şi poate, de aceea, atît de atacată de oameni care invocă mize ce poate doar lor li se par importante. Revenind, încerc ca prin toate mijloacele ce ţin de expresia muzicală să transmit informaţii şi să declanşez sentimente pe un alt canal de comunicare.
 
M.M.: Există în Cîtă speranţă mai multe, hai să spunem, influenţe şi repere muzicale: muzică de anii '70, hip-hop etc. Ce presupune un tip de combinatorică de acest gen într-un spectacol?
V.G.: În cazul de faţă - o bună stăpînire a stilisticii curentelor pop, dar, mai ales, un simţ ludic ce îţi permite să "virezi" regula în inedit (unde - după părerea mea - este cam primul loc la îndemînă pe unde poate apărea arta :)). Sigur că toată muzica de la Cîtă speranţă este construită în jurul propunerii de spectacol a lui Radu şi sper că ea a reuşit să emoţioneze oamenii care au ajuns din sinceritate în sala de spectacol - fie că le-a deschis un hău în suflet sau că le-a rupt cîteva zîmbete. Şi, în primul rînd, s-a bazat pe actorii care şi-au dorit această performanţă şi care o susţin pînă la capăt - şi aici fac o reverenţă colectivului de actori care au lucrat la această producţie (care au făcut ca joi.megaJoy şi Cîtă speranţă să fie printre piesele de care îmi este cel mai mare drag).
 
M.M.: Song-ul preferat din Cîtă speranţă.
V.G.: Valsul dubstep al bărbatului - din monologul Soţul care se micşorează - cîntat de Tony Zaharia.
 
M.M.: Formaţia pentru care ai da 150 de euro ca s-o vezi live.
V.G.: Radiohead, Bjőrk şi Stevie Wonder.
 
M.M.: Care sînt etapele de lucru la un spectacol regizat de Radu Afrim din perspectiva ta?
V.G.: Creaţie şi excitaţie artistică / Repetiţii text / Re-creaţie/ Repetiţii / Muncă / Stres /Răbdare/ Re-construcţie / Răbdare / Răbdare / Muncă / Bucurie /Stres / Tensiune / Tensiune / Tensiune / Auto-control / Finisaj / Răbdare / Premiera / Bucurie / Nostalgie.