Berlin 2010 - Dubla trei

Sâmbătă, 13 februarie 2010. Part deux.

Adică jumătatea a doua a zilei, inaugurată de un zbor surprinzător de lin cu low cost-ul. Zbor pe care, deloc întâmplător (nu-i genul zorit, deh), Andrei l-a prins la limită, fiind ultimul aşezat la verificare paşapoarte, la controlul up, close and personal (Băneasa nu are spaţiul necesar unui striptease ad-hoc pentru că cine naiba vrea s-arunce în aer un avion care decolează de pe Băneasa?!) şi la îmbarcarea propriu-zisă, la care a fost transportat cu o maşinuţă specială (în timp ce noi, ceilalţi, Taraful din Clejani included, ne-am semi-înghesuit într-un bus)... Odată cu aterizarea şi ieşitul din avion (aeroportul Berlin Schoenefeld nu e foarte gomos de felul lui, aşa că nu există transport de la avion la terminal - distanţa se parcurge per pedes), mi-am dat seama că românii tind să exagereze indiferent de locul în care se află sau de care e subiectul. Aşadar, "foarte frigul" cu care am fost ameninţaţi vreme de vreo 3 zile, e doar un geruleţ timid, pe care-l pot înfrunta fără mânuşi şi lejer îmbrăcată (Mihai Chirilov, de exemplu, avea cinci bluze pe el, dar toate păreau de consistenţa tifonului şi doar însumate scoteau cât de-o helancă).

Atenţie, însă! Absenţa "congelului" nu înseamnă că, odată ajuns la Berlin, nu te arunci direct în bar. În fond, e o lege, fie ea şi nescrisă. Ei bine, cutuma cu pricina specifică şi locul de pierzanie - Casa celor 100 de beri -, şi numărul minim de ore alocate - de la 3 în sus. Adică acea perioadă suficientă în care, critic / cronicar / jurnalist de cinema fiind, să fii întrebat de cel puţin 10 ori ce film(e) ai văzut. Iar replica "doar ce-am aterizat" nu prea ţine, deşi e, încă, un argument solid... Pe lângă mâncare teutonă şi cele 100 de soiuri de bere menţionate în nume, locanta cu pricina ia pulsul festivalului fără să pună (iertată-mi fie licenţa) măcar o dată piciorul într-o sală de cinema. Prin urmare, destul de repede, la masa noastră apar Chirilov, Alin, Ada Solomon şi echipa Portretului... (Constantin Popescu plus protagonistul Costi Diţă, monteuza Corina Stavilă şi sunetistul Mihai Bogos) - în timp ce la etaj combat Gabi Achim, Oana şi Tudor Giurgiu şi Mihai Gligor. Se pare că vizionarea de presă a Portretului... a decurs bine (câţiva au plecat din sală, dar la un film de peste 2 ore jumătate, gestul e inevitabil) şi Q&A-ul aşişderea. Şi se pare că soţilor Giurgiu le-a plăcut Fluierul... Şi că la Colivia s-a râs mult... Adică veşti "de bine" pe toate planurile...

Seara se încheie apoteotic, la petrecerea Celluloid Dreams şi The Auteurs (distribuitorii Fluierului...) la care n-am fost invitaţi, dar la care intrăm ca-n brânză, eu la braţ cu Ada (singura oficial aşteptată), iar Andrei umăr la umăr cu Alin (ca de obicei, Andrei intră as if he owned the place, şi niciunul din cerberii de la uşă nu îndrăzneşte să-l oprească, de parcă ar fi cel puţin un frate Weinstein). Vreo 3 vodka cranberry (ce vreţi, barmanul a fost darnic, că doar nu dădea de la el) şi ceva replici schimbate cu "Les trois Adrians" (Sitaru, Silişteanu, Titieni) mai târziu, am plecat acasă - a doua zi urma să vedem şi nişte filme, quand même...


Duminică, 14 februarie 2010

Primul film vizionat în Palat e Greenberg, al lui Noah Baumbach, cu un Ben Stiller in his serious mood (intelectualul semi-ratat şi cât se poate de nevropat care cochetează cu sinuciderea deşi e ultimul lucru pe care ar avea, de fapt, curajul să-l facă) pe post de erou titular şi cu revelaţia Greta Gerwig (văzută recent în horror-ul cu parfum optzecist House of the Devil). Această nouă faţă - de Greta vorbesc - a filmului independent american vorbeşte cu prune-n gură şi e departe de standardul 90-60-90, dar e posesoarea unuia dintre cele mai dezarmante zâmbete văzute în ultima vreme pe un ecran (dublat de o atitudine studiat jemanfişistă - rezervată, de obicei, protagoniştilor masculini) şi a primit, deja, supranumele de "mumblecore queen". Adică regină a noului cinema ultra-independent, low budget şi semi-underground (dacă nu vă place mumblecore, puteţi spune "Slackavetes", onor ştiţi voi cine), ale cărui filme se bazează pe o estetică simplă, şi pune accentul pe relaţiile dintre personaje, tranşate prin intermediul improvizaţiei şi cu ajutorul unor actori non-profesionişti. Problema lui Greenberg este, însă, incapacitatea de a rămâne fidel genului de care aparţine. Şi asta, în ciuda dialogului minimalisto-ataşant scris de Baumbach cu soţia Jennifer Jason Leigh. Şi în ciuda lui Gerwig şi, într-un rol secundar, a lui Rhys Ifans (ajutat, trebuie s-o recunoaştem, de atitudinea boemo-ciufulită de stoner / individ proaspăt ridicat din pat). Şi chiar şi-n ciuda lui Stiller care, în partea a doua a filmului, cel puţin, o cam ia pe arătură, amintind de ce mulţi îl consideră, deja, cabotin (privirea fixă, uşor bulbucată, un început de rânjet superior / infect / ironic în colţul gurii, etc.). Didactic, previzibil şi mult prea moralizator, filmul nu prea are nimic din prospeţimea şi sinceritatea altor reprezentante ale genului (senzaţia anului trecut, Humpday, al lui Lynn Shelton, sau unul dintre opusurile anterioare ale lui Baumbach, The Squid and the Whale) şi lasă impresia unei lecţii bine repetate, spusă fără bâlbâieli, dar, din păcate, şi fără prea multă convingere.

Tot de o lecţie bine repetată îmi aminteşte şi cel de-al doilea film al zilei, tot din competiţia oficială - Submarino, al unuia dintre cei mai importanţi Dogma alumni, Thomas Vinterberg. Submarino (mi-a fost puţin ruşine să-ntreb de ce se numeşte aşa, dar şi Andrei şi-a exprimat aceeaşi nedumerire, aşa că, at least, nu-s singură) e povestea a doi fraţi despărţiţi de circumstanţe din cele mai sumbre: moartea fratelui-bebeluş de care au avut (sau mai bine zis, au încercat să aibă) grijă în copilărie; intrarea la închisoare a celui mai mare, Nick (Jakob Cedergren - unul dintre candidaţii serioşi la premiul de interpretare masculină), fost şi actual alcoolic cu porniri violente şi o detaşare totală de toţi şi de toate; dependenţa de droguri a fratelui cel mic, părinte singur (soţia, de asemenea dependentă de droguri, a fost călcată de o maşină) al unui puşti adorabil cu stomăcelul veşnic ghiorăind şi cu privirea unuia care poartă pe umeri întreaga greutate a lumii, etc. Probabil că nimeni nu se aştepta la vreo comedie dar Vinterberg pare să fi făcut filmul cu misiunea precisă de a-l deprima până şi pe cel mai cinic şi mai neimplicat dintre spectatori. Prin urmare, întreaga tragedie e dublată de o naraţiune non-lineară (fiecare frate are alocată câte o jumătate de film în care apucă să treacă, fără grabă, printr-un veritabil iad, culminat cu o şedere indefinită într-un purgatoriu şi mai şi) ce punctează la capitolul pumni în stomac cu ajutorul unor cadre de legătură între cele două poveşti, cadre din care rezultă că cei doi protagonişti au fost, tot timpul, mult mai aproape unul de celălalt decât şi-ar fi închipuit vreodată. Din păcate, exagerările nu-s bune indiferent de premisa pe care sunt construite. Prin urmare, Submarino nu trece de acea senzaţie de lecţie bine învăţată de care vorbeam niţel mai sus şi didacticismul şi mesajul întregii socoteli (unora nu le e dat să fie fericiţi, copii trebuie să ispăşească păcatele părinţilor, etc.) transformă personajele în nişte exponate de muzeu (deşi, dată fiind povestea, "cadavre pregătite pentru autopsie" sună mai aproape de adevăr) şi nu-ţi permit să empatizezi prea tare, nici cu ele, nici cu drama lor.

Cel puţin la fel de neataşant e şi filmul românesc din competiţie, Eu când vreau să fluier, fluier pe care, atenţie, l-am văzut undeva în vară, într-o variantă finală aproximativă (filmul a fost, între timp, remontat). Aşadar, n-am văzut versiunea berlineză, dar mă-ndoiesc că un montaj, fie el şi dintre cele mai profesioniste, poate anula problemele de fond. Adică lipsa unor protagonişti cât de cât atractivi - consider că, atunci când se cochetează cu un redemption story, empatia spectatorului cu personajele e crucială. Sau a unei poveşti coerente, orice aluzie la ce s-a întâmplat înainte de faptele propriu-zise fiind vagă şi trădând lipsa unei documentări temeinice, ignorate pentru a face loc unui lirism cu accente de basm... Chestie care n-ar fi rea, dacă n-ar fi vorba de un reprezentant al realismului, nu? În fine... Înţeleg atenţia acordată de fraţii Mitulescu copiilor şi adolescenţilor cu diferite probleme. Înţeleg şi faptul că, la origine, filmul a pornit de la piesa de teatru omonimă scrisă de Andreea Vălean şi că, prin urmare, anumite lacune de ordin narativ sunt inerente. Înţeleg chiar şi jocul actoricesc inegal (notă separată face Clara Vodă, la fel de convingătoare în rol de mamă denaturată, cum e şi în cea de mamă normală - vezi Colivia şi chiar model - vezi Derby), mai ales că protagonistul e neprofesionist, la fel ca jumătate din distribuţia aleasă / culeasă direct de prin penitenciare. Ce nu înţeleg, însă, e de ce rezultatul mă face să mă gândesc la un soi de manea în imagini? Din păcate, nu-s singura care gândeşte aşa - criticii români sunt împărţiţi în două tabere (nu vă gândiţi la vreun război, că nu e cazul), cei cu opinii negative fiind, e adevărat, ceva mai blindaţi cu argumente decât cei pro ("măi, mie mi-a plăcut" îmi pare puţin insuficient). Din fericire, critica străină s-a declarat majoritar încântată de Fluier... iar domnul Kirk Honeycutt, care scrie pentru Hollywood Reporter şi care a distrus, efectiv, filmul, e cunoscut pentru răceala cu care întâmpină fiecare nou opus românesc (omul se declară mare admirator al minimalismului, dar pare să nu înţeleagă absolut deloc cu ce se mănâncă), printre victimele sale numărându-se şi Boogie sau Cea mai fericită fată din lume... Deci se pune şi nu prea. Acum rămâne de văzut ce crede juriul (Werner Herzog e, să zicem, imprevizibil), dar de un lucru sunt convinsă - Fluierul, fără premiu, nu pleacă şi gata. Şi cu cât premiul va fi mai mare (mi se reaminteşte că Urs de Aur la lung-metraj n-avem, şi că nemţilor nu le place să fie mai prejos decât cannezii), cu atât ne vom bucura mai mult pentru că, asta e, patriotismul moare ultimul.