În 13 februarie 2010 au avut premiera mondială, în cadrul Berlinalei, două filme româneşti cu titluri din aceeaşi zonă semantică, dar cu detentă diferită. Lungmetrajul Eu când vreau să fluier, fluier, de Florin Şerban, care reprezintă România în competiţia pentru Ursul de Aur, e un thriller combinat cu love story care are şanse să-i placă preşedintelui juriului, Werner Herzog. Cu scurtmetrajul Colivia, Adrian Sitaru rămâne în universul intimist deschis de Valuri şi bântuit de tema responsabilităţii. Deşi s-a întors recent de la Rotterdam cu pneumonie, Florin Şerban n-a ratat Berlinul.
Eu când vreau să fluier, fluier aduce pentru a doua oară consecutiv o producţie românească în Competiţia Oficială a Berlinalei, dar este prima oară după 17 ani (de la Patul conjugal de Mircea Daneliuc) când filmul poartă semnătura unui regizor român. (Anul trecut, Katalin Varga era co-producţie românească, dar regizorul Peter Strickland era britanic). Pe covorul roşu au păşit debutantul în lungmetraj Florin Şerban, debutanţii George Piştereanu şi Ada Condeescu, actriţa Clara Vodă, monteurii Cătălin Cristuţiu şi Sorin Baican, dramaturgul Andreea Vălean (a cărei piesă stă la baza filmului), co-producătorii Daniel şi Cătălin Mitulescu. Cu destule emoţii, dat fiind că toţi erau pentru prima oară pe un covor roşu la Berlin. Filmul lor, însă, nu are nimic glamour. Este o poveste aspră despre un tânăr care e dat peste cap de revenirea mamei din Italia şi care încearcă să evadeze din închisoare cu doar cinci zile înainte de a fi eliberat.
Eu când vreau să fluier, fluier este un film puternic şi într-atât de onest şi de dornic de a fi autentic încât îşi asumă riscul imperfecţiunilor. Florin Şerban, admirator al filmelor lui Robert Bresson, a intenţionat de la bun început să lucreze cu neprofesionişti, ceea ce presupune interpreţi expresivi, dar care au stângăcia sau poate lipsa de dicţie a omului care nu e actor. Tocmai acesta e clenciul. Filmul nu e important doar ca produs finit, ci la fel de important e procesul care a dus la el: castingul prelungit din penitenciare, atelierul de actorie pentru cei 14 prizonieri, filmările în sine la care cei din libertate şi deţinuţii au mâncat la aceeaşi masă, interacţiunile şi schimbul de energii dintr-o parte într-alta, autenticitatea adusă de deţinuţii care îşi jucau de fapt rolurile, improvizaţiile.
Filmul aduce aminte pe undeva de Dog Day Afternoon al lui Sidney Lumet şi de toate filmele construite pe un gest decisiv, puţin gândit şi care declanşează un şir de consecinţe ce nu pot fi evitate. Lipsa lui de ostentaţie trece dincolo de ideea de stil. Filmul nu e minimalist, cum e trendul azi. El trece dincolo de minimalism.
Judecând după lista filmelor din Competiţia Oficială şi după intenţia evidentă a ediţiei de a fi mai puţin glamour şi mai deschisă spre nou, nu m-ar mira ca filmul lui Florin Şerban să se regăsească în palmares. Nu este o capodoperă, am avut senzaţia la un moment că mă pierde, dar mi-a plăcut că nu e cool, ci mai degrabă rough, iar dacă juriul va dori să premieze ceva mai diferit decât ce se face în mod obişnuit, ceva mai grunjos şi mai puţin stilizat (decât Un prophète, apropiat tematic), ar putea-o face.
Cât despre planurile pentru Berlin, George Piştereanu declară în glumă pentru HotNews.ro că sunt "de expansiune teritorială". Împreună cu Florin Şerban şi Ada Condeescu, el va rămâne până în 21 februarie 2010, răstimp în care e interesat mai ales de filme.
Debutantul George Piştereanu despre primul său rol din cinema
Eu muşcasem şi dintr-o piesă de teatru la liceu, n-am ajuns să fac spectacolul, dar reuşisem să-mi dau seama că e altceva decât filmul şi că tot jocul actoricesc trebuia să se încadreze în acele trei duble sau câte erau.
M-am împrietenit cu deţinuţii în sensul în care fumezi o ţigară şi discuţi despre ce e de jucat şi încerci să le spui anumite chestii amuzante din viaţa ta. La mine a fost mai diferit decât la Ada. Eram băiat şi aveam şi alt rol. A trebuit să pun nişte limite în relaţia cu ei. Mi-a fost oarecum greu după scenele în care mă înjoseau pentru că le schimbau brusc comportamentul. Încercau în permanenţă să mă submineze. Nu din răutate, aşa făceau ei. (...)
Când mi-am pregătit rolul, am citit articole despre bătăi din penitenciare şi am observat oameni recalcitranţi pe stradă. Nefiind în penitenciar, n-ai de unde să ştii cum reacţionează un deţinut dacă altul îi zice: "Dă-te-n morţii tăi" sau "Mamă, ce bine-mi pare că eşti prietenul meu". Mă raportam la poluri pentru că, o dată reuşind să stabilesc polurile lor, puteam controla partea intermediară. Şi aia m-a interesat pe mine - partea de mijloc.
Debutanta Ada Condeescu despre primul său rol din cinema
M-am dus la penitenciar cu teamă. Nu cunoşteam nici mediul, nici pe deţinuţi, şi nu ştiam cum să mă port cu ei. Aşa că mi-am făcut un plan: să nu fiu nici cu nasul pe sus, nici la cataramă cu ei, dar să fac în aşa fel încât să pară că sunt la nivelul lor de forţă. Să răspund şi la glume într-un fel care să fie al meu, dar care să se preteze felului lor de a fi. În fine, şi pentru mine a fost un fel de workshop.
Am două cunoştinţe psiholog, dintre care una a lucrat la Centrul pentru dezintoxicare, iar alta care chiar a făcut practică la penitenciar. Ele mi-au povestit câte ceva, nu lucruri spectaculoase, ci despre cum se purtau cu deţinuţii, cum le vorbeau. Felul în care eu am reacţionat faţă de ei a fost însă construcţia mea. Aşa mi-am imaginat-o eu pe Ana.
"Colivia" cu familişti
Adrian Sitaru continuă să facă scurtmetraj, deşi a debutat cu succes în lungmetraj (Pescuit sportiv) şi pregăteşte un al doilea (Din dragoste, cu cele mai bune intenţii). Are în acest moment două scurtmetraje terminate, iar dintre Colivia şi Lord, selecţionerii de la Berlinale Shorts l-au ales pe primul. În Colivia, Sitaru reia membrii familiei din Valuri (şi pe interpreţii Adrian Titieni, Clara Vodă şi Vlad Vodă), imaginând o poveste simplă despre un porumbel bolnav adus de copil acasă şi despre felul în care reacţionează părinţii. Dacă tatăl pretins autoritar iniţial se împotriveşte ("Îmi bagi boala-n casă"), dar ajunge până la urmă să se ataşeze de pasăre, mama va fi cea care îşi va impune voinţa, trimiţându-l pe copil să urce porumbelul într-un pom, "ca să moară cu familia lui".
Preocupat de ideea responsabilităţii pentru viaţa altora, regizorul-scenarist e interesat mai ales de felul în care, vrând să facem bine, facem rău - mai ales din neştiinţă. Nu e nicio fabulă în povestea porumbelului care se pare că moare pentru că a fost îndopat aiurea cu muşte. Adrian Sitaru a plecat de la o poveste trăită în facultate, când el însuşi a găsit o pasăre bolnavă şi a dus-o acasă, oblojind-o cum s-a priceput împreună cu prietenii. Iar de la actorul Adrian Titieni a preluat o poveste trăită de acesta şi legată de un papagal de care tatăl lui s-a ataşat mult mai mult decât crezuse că e posibil. "În film este vorba despre a omorî cu bune intenţii şi fără să-ţi dai seama. Când devii mai înţelept, îţi dai seama ce prostii faci", declară pentru HotNews.ro regizorul care plănuieşte să strângă la un moment dat scurtmetrajele realizate cu personaje recurente (Valuri, Colivia, Lord) într-un lungmetraj.
Maike Mia Hoehne, curatoarea secţiunii Berlinale Shorts spunea într-un interviu despre Colivia că e unul dintre cele mai tradiţionaliste filme din secţiune dar că, "prin modalităţi cinematice subtile, reuşeşte să ne arate cum se deschid canelele de comunicare în interiorul unei familii".