Berlin, 2010 - Dubla patru

Luni, 15 februarie 2010.

Adică ziua care, cinematografic vorbind, a stat sub semnul unei parafraze devenită posibilă graţie domnului Von Trier - stupidity reigns. Mai precis, trei filme al căror numitor comun a fost prostia omenească (în forme variate, desigur) şi consecinţele mai mult sau mai puţin grave pe care aceasta le are asupra celor din jur.

Primul pe ordinea de zi a fost filmul din competiţie En ganske Snill Mann / A Somewhat Gentle Man, al norvegianului Hans Petter Moland, cu Stellan Skarsgård (cei doi sunt la a treia colaborare) pe post de respectivul om relativ manierat. Teoria lui Andrei e că te bucuri mai bine de un film dacă nu ştii despre ce e vorba. Pe de altă parte, există anumite cinematografii (nordică, belgiană, coreeană) unde e indicat să verifici la ce urmează să te uiţi. Nu de alta, dar stilul filmic al respectivelor ţări este într-atât de aparte, atât la nivel stilistic (încadraturi, montaj, coloristică) cât şi narativ (cuvântul de ordine e "imprevizibilul"), încât poţi sta 103 minute în sală şi să ieşi de acolo fără să ştii, precis, ce ai văzut. Acesta a fost cazul cu Gentle Man-ul, pe care l-am perceput, pe alocuri, drept o dramă - un individ iese de la închisoare după 12 ani, fiul său nu vrea s-audă de el, şi singurul care pare dispus să-i poarte de grijă (nu pe gratis, desigur) e micul mafiot de cartier al cărui amploaiat a fost odinioară. Pe de altă parte, cu excepţia acestei premise, tot ceea ce se întâmplă pe ecran ţine de cea mai pură dintre comedii. Astfel, mici secvenţe golite de replici dar pline de absurd ce amintesc de regele încoronat al subgenului, Roy Andersson, sunt alternate cu scene de slapstick "cu mafioţi" împrumutate, parcă, direct din Ghost Dog: The Way of the Samurai. În trecere, se bifează şi teoria lui Cehov (o armă arătată în primul act trebuie să tragă în actul trei) şi se ridică mingea la file (sic!) lui Jamie Oliver (o sută de feluri de a găti cod). Ce mi se pare evident e faptul că nimeni nu era pregătit pentru tonul abordat de film - în Screen Daily, care ia pulsul criticii de specialitate (vreo 8 reprezentanţi, dar numai Sight&Sound-ul şi, evident, Screen-ul merită luaţi, cu adevărat, în seamă), Gentle Man are 1,7 puncte, adică cel mai mic score din festival (Eu când vreau să fluier, fluier continuă să fie pe primul loc, cu 2,9 puncte din 4). În ceea ce mă priveşte, consider că un film ce reiterează cât de necesar e alcoolul pentru a supravieţui într-o ţară nordică merită ceva mai multă recunoaştere.

Deşi ne-am propus să bifăm cât mai multe titluri din competiţie, anumite filme sunt excluse fără drept de apel - Kyatapirâ / Caterpillar, în regia lui Koji Wakamatsu, despre un individ întors de la război fără mâini şi fără picioare (Tuya 2, anyone?), situaţie ce-i pune probleme existenţiale soţiei care trebuie să aibă grijă de el (Anca îmi spune că, pentru asiatici, imposibilitatea de a te descurca singur se rezolvă numai cu sinuciderea - scurt şi la obiect, nu?), e un astfel de titlu - nu vrem să-l vedem (Alin included) nici să ne pici cu ceară. Din fericire, aflăm din acelaşi Screen Daily că n-avem decât de câştigat. Punctajul filmului e 1,8, iar Sight&Sound-ul a dat primul X al festivalului.

Prin urmare, decişi să ne investim timpul în ceva mai rewarding, mergem la Gentlemen Broncos, noul Jared Hess (am detestat debutul Napoleon Dynamite dar, într-un mod bolnav, mi-a plăcut cel de-al doilea opus, Nacho Libre), distrus de presa americană şi dosit în secţiunea destinată adolescenţilor, Generation 14+. În mod evident, individul e on a mission - să-i facă pe John Waters şi pe Alexander Payne să recunoască faptul că au avut o aventură şi că el, Jared, e rodul acestei iubiri. E singurul fel în care-mi pot explica demenţa de pe ecran, de un prost gust inimaginabil (10 minute în care se arată cât de util e un sufix de genul "anous", un bebe de piton stricat la stomac, săgeţi înmuiate în cacacino şi înfipte în sâni siliconaţi, borcane cu testicule în aproape fiecare cadru, cerbi împăiaţi cu veleităţi de terorişti, etc.), dublat de combinaţia de simpatie şi sarcasm cu care Hess îşi tratează personajele (nu domneşte doar prostia, ci şi urâţenia şi, într-o formă avansată chiar, demenţa). Dacă la toate astea adăugăm prezenţa lui Sam "One-Eye Jimmy" Rockwell, care se inspiră, în mod evident, din propriul rol din The Hitchhiker's Guide to the Galaxy şi a lui Jemaine Clement (jumătatea cu ochelari a trupei The Flight of the Conchords), pe post de scriitor / plagiator de SF-uri dubios-ilare, atunci Gentlemen Broncos capătă, în mod evident, valenţe de film cult. În sală, cel puţin, s-a râs aproape nonstop (totuşi, nu-s sigură că era un film indicat pentru nişte puşti, mulţi din ei având clar sub 14 ani... or fi nemţii mai relaxaţi faţă de normele CNA-ului, cine ştie?), semn că un public ţintă există.

Cu bateriile încărcate, am decis c-ar fi drăguţ să mai dăm şi pe la secţiunea competitivă. Prin urmare, înarmaţi cu invitaţii la proiecţia de market (merci, Vincent!), am pătruns în sala plină de asiatici (nu mai ştiu cine mi-a spus, dar oamenii nu-s interesaţi decât de propriile lor filme, cinematografia europeană, de exemplu, lăsându-i relativ rece) pregătiţi să-şi spele ochii cu noul Zhang Yimou, San qiang pai an jing qi / A Woman, a Gun and a Noodle Shop. Din nou, e vorba de un film execrabil cotat în Screen Daily (un aproape codaş 1,8). Dar e vorba de Yimou şi, după cum ziceam într-un post anterior, de un remake după debutul fraţilor Coen, Blood Simple. Cum nu-mi prea aminteam plotul, nu mi-am pierdut timpul cu comparaţiile (spre deosebire de Andrei şi Alin, de exemplu, care au contorizat două personaje noi - din categoria ce dă tonul acestei zile - şi un denouement uşor modificat) şi m-am bucurat ca un copil de minunăţia vizuală de pe ecran. Filmat în HD de către colaboratorul quasi-permanent al lui Yimou, Xiaoding Zhao, A Woman... e, la propriu, o înlănţuire de tablouri splendid colorate în care dialogul e redus la minim şi are funcţie de legătură între acte. Care acte sunt construite fix ca într-o comedie de moravuri de-a lui Moliere, doar că toate dialogurile încărcate de double entendres tipice genului, au fost înlocuite de uluitoare secvenţe mute în care coregrafia (ador tăiţeii chinezeşti, dar după ce am văzut, în fine, cum se fac - cinematic, cel puţin - îi voi mânca cu un adaos de evlavie) îşi dă mâna cu pantomima. Asiaticilor din sală nu prea le-a plăcut - s-a plecat pe capete (ceea ce nu-i tocmai neobişnuit în market) - şi da, trebuie să recunosc, e cu totul altceva decât ne-a arătat Yimou în Ying xiong / Hero sau Shi mian mai fu / House of the Flying Daggers. Nu tu lupte în copaci, nu tu dueluri impresionante (singura demonstraţie cu sabia e "decât" o introducere pentru arme ceva mai eficiente de tipul pistolului sau al tunului), nu tu desfăşurări masive de figuranţi (singurul grup mai mare de cinci oameni e un soi de poliţie medievală, dotată cu sirenă şi îmbrăcată în albastru). Dar dacă aşa arată, vizual vorbind, minimalismul chinezesc, atunci vreau cetăţenie... Where do I sign up?

Şi cam atât despre filme. Restul serii / nopţii s-a consumat într-un simpatic restaurant spaniolesc cu proprietar croat. Sangria mustind de vodka şi gin, tapas-urile delicioase (gracias, Anca!), shot-ul de sliboviţă şi un ultim drink în delicios de kitschosul Roses Bar (danke schön, Mihai!) - unul dintre punctele cheie ale unui periplu berlinez, dar la care n-are acces chiar oricine - au încheiat o zi care, privită în retrospect, a semănat mai degrabă cu una relaxantă, de vacanţă, decât cu una muncită, de festival.