Luni, 15 februarie 2010."Decât" o completare, că tot am vorbit ieri de prostie, în diferitele ei forme - am citit
materialul Iuliei Blaga (HotNews.ro) şi cele două scrisori aferente "scandalului" cu
Portretul luptătorului la tinereţe Întreaga tevatură mi se pare
de-o imbecilitate crasă / rară. Că oamenii
n-au văzut filmul, e de înţeles, căci
n-aveau unde
să-l vadă, dar să nu se documenteze ei apropo de secţiuni, selecţioneri şi jurii mi se pare delicios, epocal şi antologic
(n-am decis, încă, ce epitet se potriveşte mai bine)... Păstrând proporţiile, întreaga tevatură îmi aminteşte de tâmpenia din 2007 când, în timp ce românii de la
Cannes se bucurau ca nişte copii de succesul lui
432, cei de acasă aruncau cu acuzaţii neîntemeiate şi neverificate de plagiat. Teribil ce mă bucură să văd modul aleatoriu şi complet nepotrivit în care alegem să ne punem în aplicare propriile proverbe şi zicători. De exemplu, în loc să ne ocupăm de cea cu învăţatul din greşeli, am făcut stindard din cea cu prostul fudul. Bravos naţiune, halal
să-ţi fie.
Marţi, 16 februarie 2010.Dacă ziua de luni a stat sub semnul prostiei, trăgând linie,
mi-a rezultat că ziua a şasea a fost
de-a dreptul plictisitoare. E drept, mai degrabă cinematografic decât extracuricular, dar tot plictiseală se cheamă. Vinovatele pentru atmosfera cu pricina au fost nemţescul
Der Räuber / The Robber, film din competiţia oficială (şi recuperare de luni), şi americănescul
Winter' Bone, din
Forum, pe care Andrei a simţit nevoia
să-l bifeze pentru că i
s-a părut un titlu promiţător.
Oricum, ziua festivalieră a pornit
dintr-un bun început cu stângul. Dornici să obţinem bilete la
L'illusionniste / The Illusionist, noua animaţie marca Sylvain Chomet, pe un scenariu de Jacques Tati (!), am sacrificat fără urmă de remuşcare cele trei filme din selecţia oficială. Adică două filme din competiţie,
Bal / Honey, ultima parte a trilogiei
semi-autobiografice imaginată de Semih Kaplanoglu şi
Shekarchi / The Hunter, cu şi de Rafi Pitts, plus una bucată film din afara competiţiei,
Please Give, al lui Nicole Holofcener (da, ştiu, era pe lista cu titluri de bifat!). Potrivit cronicilor,
Honey e atât de lent, de
non-eventful şi de tăcut (dialoguri reduse la minimum şi coloană sonoră inexistentă), încât am senzaţia că, estetic vorbind, românii nici nu visează
ce-nseamnă, de fapt, minimalismul. La rândul său,
The Hunter (spun aceleaşi cronici) combină filmul
socio-politic cu thrillerul, totul pe fundalul
exotico-deprimant al Teheranului contemporan. Ambele filme trec în
Screen Daily de limita celor 2 puncte (între timp, graţie celor 4 steluţe primite de la
Screen International, a sărit şi
En ganske Snill Mann / A Somewhat Gentle Man la oricum un ruşinos de mic 2,1), semn că, poate, ar trebui recuperate. Pe de altă parte, aceeaşi fiţuicuţă consideră Zhang
Yimou-ul drept cel mai prost film din festival - poate că nu e tocmai etalonul la care să mă raportez...
Enfin. Înarmaţi cu biletele pentru vizionarea de miercuri cu
L'illusionniste, decidem să purcedem spre Friedrichstadtpalast pentru a recupera
The Robber, scris şi regizat de Benjamin Heisenberg (primul film după cinci ani de pauză), ecranizarea poveştii unui maratonist de succes care, în timpul liber, avea drept hobby jefuitul de bănci. Sau invers. Toate bune şi frumoase, doar că Alin vine cu o măreaţă idee - dacă tot avem timp cu nemiluita,
ce-ar fi să mergem pe jos? Prost, foarte prost... Drumul nu numai că a fost lung şi lipsit de atracţie (când pe jos e gheaţă, tentaţia e să priveşti pe unde calci, nu să te uiţi la clădiri), dar a culminat şi cu oprirea
într-un kulturhaus de lux, unde Andrei
şi-a făcut hatârul cu
bluray-ul (versiunea în cutie de tablă)
Inglorious Basterds, gest soldat cu despărţirea de 35 de euro, asta în timp ce versiunea fără cutie de tablă era vreo 24!
Brother... sincer să vă spun, nu mi
s-a părut deloc că "
business was a boomin'", dar ce să faci... pasiunile nu se discută. În fine, după ce
ne-am obosit bine de tot picioarele, am ajuns (cu întârziere, desigur) la
F-palast, unde am mai prins loc undeva în fundul sălii, extrema dreaptă, chiar în faţa unui individ poliglot şi logoreic (ceva îmi spune că
n-a venit pe jos din Potsdamer), a cărui interesantă conversaţie cu vecinii de scaun a bătut ultimul cui în coşciug -
de-ndată de a început
The Robber, mai precis după primul minut, am adormit. Aşadar, ce
s-a întâmplat precis în prima jumătate a filmului nu prea ştiu (Andrei
mi-a zis post vizionare că
m-am trezit exact când a trebuit pentru că, până atunci, filmul fusese ceva de genul jaf de bancă, antrenament pentru maraton, jaf de bancă, maraton câştigat, jaf de... mă rog, aţi priceput ideea). Aş putea să vă povestesc despre
curry wurştii şi covrigii visaţi între timp, dar presimt că nu vă interesează... Prin urmare, încercând să exprim o opinie strict pentru cea
de-a doua parte a filmului, aş zice că acest
The Robber nu e rău deloc. Ambiguitatea personajului nu e trădată nicio clipă şi nimeni nu se înghesuie cu explicaţiile - jefuieşte bănci pentru a participa la maraton, sau participă la maraton ca să poată jefui, cu succes, bănci? În plus, punctul culminant şi rezoluţia sunt relatate pe un ton sec (dialogul e redus la minimum şi, ritmic vorbind, Heisenberg pare să se fi inspirat din subevaluatul
The Hunted al lui William Friedkin), dar care "te ţine",
transmiţându-ţi senzaţia de animal hăituit a protagonistului.
Tot animal hăituit comportă şi americănescul
Winter's Bone, cel
de-al doilea film al regizoarei Debra Granik, făcut la şase ani distanţă de debutul
Down to the Bone. Cel mai bun lucru din film e protagonista Jennifer Lawrence, al cărei rol aminteşte binişor de tribulaţiile Vitoriei Lipan (cu diferenţa că cel dispărut e tatăl), condimentate cu niscai abuzuri verbale şi fizice, cât să nu uităm, nicio clipă, că e vorba de o poveste cu şi despre
redneckşii şi
inbreds-ii din Missouri, zonă neatinsă de civilizaţie, în care fiecare om îşi face singur dreptate, iar şeriful are rol decorativ. Filmul are atmosferă cât cuprinde, personajele sunt extrem de "colorate" (în cel mai sumbru sens al cuvântului) şi abordarea à la thriller social ar trebui să satisfacă,
and then some, cum zice americanul... Din păcate, ceva nu se leagă... Toate personajele secundare sunt unidimensionale şi ajung să se confunde între ele devenind un soi de mini masă amorfă iar miza filmului e ratată, pentru că, unu la mână,
nu-ţi pasă prea tare de ce
s-a întâmplat cu cel dispărut (oricum, Granik nu se oboseşte
să-i traseze mai mult de o schiţă de
background) şi, doi la mână, chit că
nu-ţi pasă, tot ce (nu) se întâmplă te lasă să înţelegi de la minutul 15 ce şi cum. Una peste alta, acest mare premiant la Sundance pare corespondentul filmic al noului val Alt. Country, doar că (sic!) ceva mai puţin muzical.
În fine, ziua se încheie ceva mai bine, cu o porţie consistentă de
noodles chinezeşti şi cu vestea
premiului obţinut de Colivia lui Adrian Sitaru... Probabil că a fost o copilărie să sper la mai mult (greu de crezut că putea lua Ursul la numai doi ani distanţă de anostul
O zi bună de plajă) dar sunt convinsă că
n-am fost singura - nu cunosc român veritabil să nu fi fost atins de povestea "paserii" şi / sau turul de forţă al celuilalt Adrian (Titieni).
