Eu când vreau să fluier, fluier lăudat de Variety şi Screen International, desfiinţat de The Hollywood Reporter / Dragoş Bucur vorbeşte despre cum e să fii Shooting Sar / Banksy, cineastul-fantomă.
N-am găsit în cele trei reviste care au apariţii zilnice în timpul festivalului - Screen International, Variety şi The Hollywood Reporter - fotografii de la premiera sau conferinţa de presă a filmului lui Florin Şerban, dar părerile criticilor sunt interesante - două cronici foarte bune, a treia foarte proastă. În cotaţiile juriului criticilor din Screen International, filmul era azi pe primul loc, înaintea lui The Ghost Writer, al lui Roman Polanski.
E drept, doi dintre cei opt votanţi nu văzuseră încă filmul lui Florin Şerban, iar numărul total al filmelor din Competiţia Oficială este de 20. Va mai curge apă pe Spree pană în 20 februarie 2010, când vom afla caştigătorii. Ediţia din 2010 mi se pare altfel decât precedentele. Personal, îi simt lipsa lui Alex. Leo Şerban care îmi ocupa şi mie loc la proiecţii şi cu care făceam filmele "franjuri şi tăieţei". Pe plan general, ca să zic aşa, deşi e o ediţie aniversară - a 60-a, şi jurnaliştii, şi cinefilii parcă sunt mai puţini decât în anii trecuţi. Am înţeles că acreditările s-au dat mai greu acum, din pricina crizei care a scumpit şi taxiurile.
Aflasem din ţară că s-au eliminat cutiile poştale pentru jurnalişti şi că putem găsi caiete de presă online. " Tare!", mi-am spus. "Asta da ecologie. Câţi copaci erau tăiaţi pentru toate caietele şi flyerele care ajungeau într-un final la coşul de gunoi..." De fapt, s-au eliminat cutiile poştale, nu şi caietele de presă printate, care sunt acum lăsate la liberă alegere pe mesele din subsolul Berlinale Palast.
S-a spus pe aici că festivalul a preluat destul de multe filme de la Sundance, festival care a luat sfârşit nu demult. Eu aş spune altfel: dacă mi-a părut rău că n-am prins pe 12 februarie 2010 proiecţia cu Metropolis în variantă restaurată şi completată cu material original descoperit de curând - lucru care s-a petrecut simultan la Friedrichstadtpalast şi pe un ecran imens de la Poarta Brandenburg - am toate şansele să văd acelaşi lucru şi tot cu acompaniamentul muzical original compus de Gottfried Huppertz la Festivalul Transilvania, între 28 mai şi 6 iunie 2010. Cel puţin aşa scria azi în Screen International. Pe Tudor Giurgiu, cu care m-am întâlnit azi prin Market, am uitat să-l întreb mai multe. Mi-a spus însă că a văzut filmul lui Florin Şerban şi că i-a plăcut.
Reacţii la filmele româneşti
Încep cu veştile proaste sau cu cele bune? Cu cele proaste. Kirk Honeycutt a desfiinţat Eu când vreau să fluier, fluier în The Hollywood Reporter. Începe prin a lăuda noul val al cinematografiei române pentru a lovi apoi scurt la fluierul piciorului: "Dar nimic din această magie nu-l atinge pe debutantul Florin Şerban al cărui film este un exerciţiu mai degrabă ratat despre tinereţe şi delincvenţă juvenilă." Criticul remarcă "punctul de vedere simplist" pe care filmul îl are faţă de problema mai sus citată (a delincvenţei juvenile), negând responsabilitatea individuală. "În ultimă instanţă, drama e prea subţire, personajele prea vagi iar actorii, majoritatea neprofesionişti, tind mai mult să pozeze decât să se lase înţeleşi." Singura descoperire a filmului e, în opinia lui The Hollywood Reporter Ada Condeescu. "E naturală pe ecran şi are capacitatea de a te lăsa să vezi emoţiile contradictorii pe care le manifestă ca ostatică".
Eu când vreau să fluier, fluier are, în compensaţie, două cronici laudative în Screen International şi Variety. În prima, Dan Făinaru scrie: "Frust e cuvântul care descrie cel mai bine acest film de debut şi valoarea lui remarcabilă. (...) Dacă ritmul nu e tot timpul egal iar unele scene forţate, camera fluidă manevrată mai mult manual de Marius Panduru, combinată cu regia sigură a lui Şerban generează suficientă energie pentru a susţine filmul. Distribuţia e formată mai ales din neprofesionişti, mulţi dintre ei închişi în penitenciare pentru tineri. Interpretarea lor e neşlefuită, autentică, complet spontană şi naturală în toate privinţele. Acelaşi lucru e valabil şi pentru rolurile secundare, dar mai ales protagoniştii sunt impresionanţi. George Piştereanu evoluează în spatele încăpăţânării rebele a personajului său pentru a scoate la iveală, intuitiv, nu doar vulnerabilitatea lui, dar şi disperarea unui tânăr de 18 ani care nu a învăţat sensul cuvântului responsabilitate. Confruntările lui dureroase cu Clara Vodă, excelentă în rolul mamei, sunt momentele de vârf ale filmului."
Jay Weissberg de la Variety e şi mai încântat de filmul lui Şerban pe care îl numeşte "un debut puternic". "Deşi îşi pierde din suflu în ultimele 20 de minute, filmul se îndepărtează discret de genul filmelor cu tineri în închisoare mai ales prin puternica secvenţă a vizitei şi prin calităţile impresionante ale distribuţiei compuse într-un număr mare de neprofesionişti. Este genul de film solid, captivant şi cu buget mic ce poate fi apreciat de publicul de festival, oferind posibilitatea distribuţiei în cinematografele de artă".
Lui Jay Weissberg, care e un cunoscător (şi un iubitor) al filmelor româneşti (a venit şi în România la invitaţia Asociaţiei Criticilor), i-a mai plăcut felul în care scenariul "captează tensiunile din penitenciar şi redă cu prospeţime lupta pentru putere care e atât de decolorată în drame de puşcărie mult mai expansive", i-au plăcut şi interpretările, dar i-ar fi plăcut ca ultimele scene să fi fost mai strânse. Remarcând munca lui Marius Panduru, criticul american face o remarcă pertinentă, deloc răutăcioasă: "el (n.red. - Marius Panduru) şi Şerban ar fi trebuit să se gândească de două ori înainte de a filma atât de des personajul principal din spate - procedeu care a fost folosit de atâtea ori în ultimii ani încât nu mai are niciun haz şi necesită un motiv foarte solid pentru a fi reluat."
Jay Weissberg nu e la fel de apreciativ în privinţa celuilalt lungmetraj romanesc de la Berlinală, Portretul luptătorului la tinereţe, de Constantin Popescu, prezentat în secţiunea Forum. Într-o cronică scurtă publicată în Variety, Weissberg susţine că principala problemă e faptul că cineastul "se apropie de material cu nevoia unui statistician de a face liste decât cu modul unui povestitor de a înţelege naraţiunea, rezultatul fiind o aglomerare de scene lipsite de arc dramatic. Gândit ca primă parte a unei trilogii, Portretul... se va lupta să îşi găsească spectatori fie şi printre pasionaţii de istorie." Jay Weissberg mai scrie că regizorul nu construieşte personaje, preferând să îl lase pe spectator să le încurce, în timp ce securiştii au mai degrabă "o valoare dramatică superficială". "Aparatul de filmat ţinut în mână se agită fără încetare şi fără să fie necesar, făcând ca subtitrarea să fie citită cu greutate, în vreme ce discursurile nesfârşite ale comandanţilor militari n-au niciun efect." Singurul lucru bun pe care îl remarcă Jay Weissberg sunt locaţiile.
Dragoş Bucur: "Prefer să lucrez în România, dar sunt aici să mă vând ca actor vorbitor de engleză"
Conferinţa de presă a celor 10 tineri actori europeni pe care European Film Promotion i-a ales în 2010 pentru a le lansa carierele internaţionale a fost mai animată ca în anii trecuţi pentru că actorii au fost mai spontani. Dragoş Bucur s-a numărat printre cei care "au dat din casă", dezgheţând atmosfera de regulă protocolară. "Media coach-ul ne-a spus că, dacă avem o poveste drăguţă, să ne ţinem de ea. Povestea mea e că mie Berlinul îmi poartă noroc pentru că aici am avut castingul la The Way Back. De aceea sper să îmi poarte noroc şi în acest an." Întrebat, ca şi ceilalţi actori, ce preferinţe are din domeniu, Dragoş Bucur a spus că Mircea Albulescu şi Victor Rebengiuc sunt actorii lui preferaţi, iar în privinţa actriţelor a pomenit un singur nume, Saoirse Ronan, care avea 15 ani când a filmat şi ea în 2009, la Peter Weir, în The Way Back. "Aveam o scenă cu ea şi în cele şase duble pe care le-am tras a izbucnit în plâns la aceeaşi replică. E cea mai profesionistă actriţă cu care am lucrat", a spus Bucur. Cat priveşte regizorii preferaţi, Dragoş Bucur i-a numit pe Radu Muntean şi Corneliu Porumboiu, făcând o altă glumă: "Unuia i-am fost fin, iar celuilalt naş - deci sunt obligat să-i promovez." Actorul român a venit cu maşina personală la Berlin, însoţit de soţia sa, Dana Nălbaru, şi de agentul PR, Anca Romanescu. Programul Shooting Stars ţine trei zile, "suficiente", ne-a spus Dragoş, "pentru că ne-am lăsat fetiţa doar cu cele două bunici".
La conferinţa de presă a programului Shooting Stars a venit şi Dieter Kosslick, directorul Festivalului de la Berlin, care a primit din partea directorului Studiourilor Babelsberg (care acordă Trofeul Shooting Star ce va fi anunţat în 15 februarie 2010), un coş cu specialităţi culinare din toate ţările reprezentate anul acesta. Normal că prima întrebare pe care i-am adresat-o lui Dragoş Bucur a fost ce produs românesc a primit directorul Berlinalei în coş? Îngăduinţă: a fost prima oară când am filmat, iar materialul n-a putut fi editat înainte de a fi postat pe youtube:)
Banksy, cineastul fantomatic
În rest, programul zilei de azi (14 februarie 2010) a inclus în Competiţia Oficială un neconvingător remake al lui Zhang Yimou la deja clasicul film al lui Joel Coen, Blood Simple - San qiang pai an jing qi / A Woman, a Gun and a Noodle Shop. Chiar dacă după un timp te obişnuieşti cu imaginea lui estetizantă (cerul albăstrit, luna imensă, peisajul portocaliu) sau cu umorul lui voit îngroşat, tot nu poţi rezona intim cu intenţia cineastului care amestecă şi un strop de Guy Ritchie în această supă în care cinefilia e făcută tăieţei în favoarea fabulei (sau mai degrabă invers).
Mult mai digerabil şi mai aerisit e Exit Through the Gift Shop, documentarul street artistului britanic Banksy, introdus in extremis în selecţia oficială a Berlinalei. "Din păcate, nu va exista o conferinţă de presă a acestui film," ne-a spus cineva din stafful festivalului înaintea proiecţiei. S-au auzit câteva râsete din partea jurnaliştilor. Normal. Banksy a reuşit pană acum să-şi păstreze anonimitatea, deşi e cunoscut în întreaga lume. Filmul a fost prefaţat de câteva cuvinte pe care debutantul regizor ni le-a adresat de pe ecran, cu faţa în penumbră. Ne-a spus, în acelaşi stil cu lucrările sale, că filmul ni se va părea bun dacă nu ne aşteptăm la mare lucru, mărturisind că a vrut să facă pentru street art ceea ce a făcut Karate Kid pentru artele marţiale.
Exit Through the Gift Shop nu e doar un film despre street art, dar şi despre ceea ce defineşte un artist. Personajul său principal nu e Banksy, ci Thierry Guetta care a început să documenteze street art-ul ca un fel de groupie, filmând sute de casete video cu artişti în acţiune pentru ca, apropiindu-se atât de ei cât şi de munca lor să-şi dorească să devină şi el artist. Îşi va spune Mr. Brainwash şi va deveni artist cu puţin efort aparent - se pare, dar cu rapiditate, spre aparenta descumpănire a lui Banksy, care ne spune tot cu faţa în penumbră că îi dăduse referinţe proaste. ("He is a force of nature, but not in a good sense".). Mi-a plăcut felul în care foloseşte ramele (e un film de Bansky despre un tip care a vrut să facă un film despre Banksy, dar a făcut filmul lui care a ieşit prost, până când Banksy i-a sugerat să încerce să facă artă, pentru ca Banksy să facă într-un final un film despre toate acestea), umorul şi seriozitatea cu care se interoghează pe marginea artei, fluiditatea lui şi aparenta lipsă de seriozitate.