Planeta Bs. As. (12)

Cînd ieşi din confortul cu aer condiţionat al aeroportului din Puerto Iguazu şi păşeşti afară, senzaţia este că intri într-o seră. O seră fierbinte cu flori tropicale - pentru că, de fapt, chiar eşti la tropice, în nordul Argentinei, la graniţa cu Brazilia şi Paraguay.

Drumul cu avionul este de o oră jumate. Cu autocarul, ar fi fost 24 ore. Autocarele sînt o instituţie în Argentina, se pare că sînt cele mai folosite mijloace de transport (ca şi autobuzele din Bs. As., acele "colectivos"), au paturi şi toate dotările; dar nu le-am încercat şi nici n-o voi face, pentru că nu suport drumurile lungi cu maşina...

Partenera mea de Iguazu a fost Oana. Eu m-am ocupat (via Roxana de la ByT) de hotel şi de transport, în timp ce Oana s-a ocupat de excursii. Şi a fost - totul - peste aşteptări!

În primul rînd, hotelul ("St. George", patru stele) = perfect: camere cu vedere spre piscină, mic dejun copios + cină somptuoasă - ambele, stil bufet. Totul era atît de îndestulător şi de bun încît abia ne ridicam de la masă... Lîngă piscină era şi un jacuzzi cald - ideal pentru relaxare după o zi întreagă de umblat prin junglă.

Apoi, programul; Oana a reuşit să comprime două lucruri (pierdusem aproape jumătate de zi pentru că primul avion - care trebuia să plece la 10 dimineaţa - a fost anulat, am ajuns cu cel de 12), aşa că n-am avut timpi morţi.

Prima zi a fost dedicată vizitării malului brazilian, care este spectaculos-panoramic şi care-ţi dă o idee clară despre amploarea "zonei cascadelor". Pentru că, de fapt, "cascada Iguazu" ("Iguaçu", în portugheza brazilienilor) nu este doar o cascadă, ci un lanţ neîntrerupt de căderi de apă care se întinde pe câţiva kilometri. Este "scenic", pitoresc şi - da - destul de impresionant, mai ales cînd ajungi foarte aproape de "Garganta del diablo" (căderea principală) şi-ncepi să-i simţi puterea (care te face ciuciulete, cu tot cu pelerinele de plastic de pe tine). Dar adevărul este că, dacă nu faci şi malul argentinian, e ca şi cum ai vedea Avatar fără ochelarii 3D!

Oana a combinat bine "experienţele" pentru că, după jumătatea de zi cu "partea braziliană" - şi după un prînz la fel de îndestulător, tot stil bufet, luat chiar în Brazilia -, am fost preluaţi de la restaurant de un microbuz, depuşi în faţa unui camion cu partea din spate deschisă (stil safari), plin de turişti care ne aşteptau şi, de acolo, duşi vreo cîţiva kilometri buni pînă în inima junglei - unde ne aştepta experienţa vieţii: "canoping"-ul!

Canoping este un "sport extrem" care presupune a zbura la 20m deasupra solului pe deasupra copacilor, în plină pădure, de-a lungul unui fir metalic de aproape un kilometru şi prinşi doar de un fel de harnaşament de piele... Parcursul era împărţit în 3 porţiuni: prima - de 400m, a doua de 200, a treia la fel. Evident, cea mai plină de senzaţii e prima, cînd încă nu te-ai obişnuit cu drăcia asta şi aluneci cu viteză, semi-anesteziat de adrenalină, de-a lungul firului, aşteptînd să manevrezi maneta metalică de care eşti prins pentru a putea opri la primul popas. La a doua eşti deja "cool", iar a treia - cel puţin pentru mine - a fost cea mai plăcută, pentru că am reuşit să-mi armonizez teama+adrenalina cu "prinderea şpilului" şi cu plăcerea de a zbura. (Eu am zburat primul, cu aparatul foto al Oanei la gît, pentru a prinde momentul cînd aceasta ajungea la finiş; cineva trebuia să se sacrifice...). Singura decepţie: a fost prea scurt!

A doua experienţă "extremă" a fost "wet rappeling"-ul, care presupune coborîrea unui perete de stîncă (prevăzut cu cascadă; mă rog, cascada respectivă ar fi cam 0,01 % din tot ce înseamnă "Cataratas de Iguazu"). Peretele are 15m înălţime, iar tu trebuie să cobori ca un alpinist, poziţia corpului la 90 de grade faţă de stîncă. (Evident, te faci ciuciulete.) Oana a coborît prima, ca o profesionistă; eu mai pe la coadă - şi, pe lîngă disconfortul de a ajunge jos ud leoarcă, am avut şi nenorocul ca, după o primă jumătate de coborîre la fel de bună ca a Oanei, să fiu pălit de un şuvoi vertical de apă drept în ureche, care (cu toată casca) m-a surzit pentru tot restul zilei... Aşa că sfatul meu - în caz că vă gîndiţi să faceţi aceste două sporturi - este: canoping, da; wet rappeling, nu!

A doua zi am făcut numai malul argentinian - care înseamnă aceeaşi experienţă "up close & personal". Dacă Iguazu este una dintre cele şapte minuni ale lumii, e nevoie - într-adevăr - de jumătatea "3D & stereo" pentru a te convinge! Traseul argentinian nu este doar mult mai variat, ci şi mai "la firul ierbii". Prima parte presupune un drum de cca 1km prin junglă, apoi iei un trenuleţ care te lasă cam la 3km de gura "Gargantei del diablo" - drum pe care-l faci pe nişte pasarele ridicate chiar peste rîu. (În partea superioară - de unde se varsă -, rîul Iguazu este o deltă, cu o adîncime relativ mică: max. 3m.) Undeva, în depărtare, vezi ceva ca un fel de ceaţă: este norul de vapori ridicat în atmosferă de căderea colosală a cascadei! Iar cînd te apropii, în fine - petrecut de cel mai numeros alai de fluturi pe care l-am văzut în viaţa mea; Nabokov ar fi fost în extaz la Iguazu -, ceea ce vezi, la doi paşi de tine, este atît de copleşitor şi de amuţitor încît ai nevoie de cîteva minute bune pentru a let it sink in. Emoţia e-atît de puternică încît nu e nicio ruşine să-ţi dea lacrimile...

"Garganta del diablo" îţi dă, probabil, un fulg de idee despre ce va fi fost "supa primordială" a Universului - ceva în care umanul e-un fir de praf, iar forţele care guvernează metamorfozele cosmosului sînt colosale şi infinite.

După prînz, am făcut şi celelalte trasee ("circuito superior" + "circuito inferior"), care sînt muuult mai frumoase decît "circuitele" brazilienilor, aşa că sfatul meu - iarăşi - este: dacă aveţi timp puţin, faceţi numai partea argentiniană.

... Dar Iguazu este una dintre cele şapte minuni ale lumii, aşa că merită să o vedeţi măcar o dată în viaţă!