Academia Americană de Film mizează în 2010, pe extratereştri şi pe melodrame, pe eroi de război şi pe 3D şi, nu în ultimul rînd, pe tragedii rasiale. Cea mai bălţată listă de nominalizări la Oscar din ultimii ani are însă şi o parte bună: le lasă loc de manevră şi afirmare femeilor. James Cameron compara, la un moment dat, munca sa de lider în ale Avatarului cu asamblarea şi coordonarea unei cete de pisici. În 2010, Academia Americană de Film (A.A.F.) se situează la o aruncătură de băţ de al doilea termen al comparaţiei. Desigur, trecerea la 10 lungmetraje nominalizate la statueta pentru Cel mai bun film al anului a adus o contribuţie durdulie la această stare de fapt.
Rezumînd lista de opţiuni ale academicienilor, ajungi la următoarea adunătură pestriţă: o animaţie şi o pseudoanimaţie adusă la stare de artă în 3D (Up şi Avatar, cel dintîi fiind abia cel de-al doilea lungmetraj de felul său nominalizat vreodată la Cel mai bun film), două melodrame care urmează cu sfinţenie toate regulile genului, ambele avînd în centru un puber afro-american abuzat (The Blind Side şi Precious: Based on a the Novel Push by Sapphire), una bucată bildungsroman delicat cu o puternică amprentă britanică (An Education, de departe cea mai inofensivă propunere), o comedie romantică, deprimant de căznită, dar, nota bene, cu un "mesaj" la antipodul genului (Up in the Air), un film de război mai preocupat de antractele acestuia decît de războiul propriu-zis (The Hurt Locker), o peliculă de "epocă" remarcabilă prin maniera în care îşi calcă epoca în picioare (Inglourious Basterds), un lungmetraj cu extratereştri, însă dotat cu toate remuşcările postcoloniale, aţintite de data aceasta asupra pămîntenilor şi corporaţiilor, la care adaugă un iz de telenovelă (District 9, debut în lungmetraj) şi... nu, nu un horror sau un biopic, care ar fi întregit minunat meniul, ci o peliculă aproape imposibil de încadrat ca gen. Un alt exerciţiu în frustrare, marca fraţilor Coen. O poveste infinitezimală despre tribulaţiile unei familii de evrei din Vestul mijlociu. Nici un star în distribuţie - trebuia să fie povestea unui every man asupra căruia se aruncă nenorociri cu lopata -, deci A Serious Man are doar nominalizări la Cel mai bun film şi Cel mai bun scenariu original.
Se regăsesc teme comune, desigur: Avatar şi District 9 - care demonstrează că Peter Jackson are mînă mai bună la produs decît la regizat, vezi eşecul The Lovely Bones - pun tunurile pe corporaţii şi, mai ales, pe încuscrirea dintre acestea şi armată. Amorul capătă deopotrivă tratament adolescentin (An Education) şi altul adecvat celei de-a doua vîrste. Însă se bat filme escapiste cu unele încărcate social pînă la refuz. Mi-e aproape imposibil să explic prezenţa lui Up in the Air pe această listă sau pe aceea a nominalizărilor pentru Cea mai bună regie. Cu excepţia unei răsturnări chinuite pe final, pelicula pendulează dintr-o platitudine în alta, iar actoria stagnează la nivelul de minimă rezistenţă. Şi totuşi, şi Vera Farmiga, şi Anna Kendrick sînt nominalizate la Cea mai bună actriţă în rol secundar.
Inglourious Basterds, un amalgam valabil de entertainment şi artă poetică
Ştampila de Oscar de pe coperta unui DVD poate nu mai spune multe pentru criticii de film (cu siguranţă, nu cînd e vorba de lungmetraje străine, categorie discreditată din plin în ultimii ani). Însă vinde în draci, cu mult mai bine decît un Palme d'Or. Iar Academia aude din plin culoarea banilor şi ar fi ironic, deşi foarte probabil, să-l recompenseze pe Cameron (în calitate de coproducător), acum că Avatar a ajuns deja filmul cu cele mai mari încasări - pe continentul american - din istorie. Cît despre regie, în absenţa notabilă a fraţilor Coen, Oscarul ar trebui să îi revină lui Tarantino. Şansele lui nu sînt consistente, Bigelow e o candidată mult mai probabilă, dar Inglourious Basterds este singurul film cu adevărat de autor de acolo; prin comparaţie, Cameron e, mai degrabă, un şef de şantier. S-a spus despre Avatar că readuce în sălile de cinema sentimentul de slavă; e doar următorul nivel de entertainment, adus mai aproape de retină, exploziv în kitsch-ul său, o avalanşă de imagini care nu echivalează cu un film. În schimb, Tarantino, reciclator de geniu, pluridimensionează trecutul cinema-ului. Inglourious Basterds nu face un pas fără să-şi consulte spectatorul, să-i facă cu ochiul, să-l tragă de mînecă, să-i sondeze aşteptările şi apoi să i le dea peste cap. Cameron vrea să-ţi ia ochii, Tarantino îţi vrea mintea. Nu, nu cred că Inglourious Basterds e o capodoperă, dar e cu siguranţă un amalgam valabil de entertainment şi artă poetică, un film care face propagandă pentru filme în adevăratul sens al cuvîntului.
Măcar lipseşte Clint Eastwood, şi la regie, şi la Cel mai bun film. Şi dacă tot e să dăm eclecticului ce-i al eclecticului, există un lungmetraj care nu a intrat în această listă supraponderală de candidaţi la Cel mai bun film, şi ar fi meritat-o din plin. De altfel, absenţa lui In the Loop - are o singură nominalizare, la Cel mai bun scenariu-adaptare - spune foarte multe despre ce filme de război girează A.A.F. Inflaţia lor s-a mai domolit faţă de anii trecuţi, iar academicienii americani au rămas la doar trei: The Hurt Locker, cel mai spectaculos şi mai vocal dramatic, chiar dacă nu se dă în lături de la două-trei artificii minimaliste, are un număr record de nouă nominalizări, la egalitate cu Avatar. The Messenger, şi el tot un film de război, dar nu chiar despre, are două (Cel mai bun actor într-un rol secundar pentru Woody Harrelson şi Cel mai bun scenariu original). Digresiune: şi, în condiţii normale, Woody ar merita titlul, dar niciodată la rivalitate cu Christoph Waltz din Inglourious Basterds! Ei, The Messenger se desfăşoară în spatele liniilor inamice, adică în SUA: e povestea a doi militari care au terminat eroic cu frontul şi acum îşi servesc ţara anunţînd decesul bravilor soldaţi familiilor acestora.
Ca şi The Hurt Locker, deşi mai low profile şi mai inspirat la nivel de replici decît acesta, e, în ultimă instanţă, un storcător de lacrimi anti-război. In the Loop, favoritul meu cvasiabsent, e o satiră politică axată pe colaborarea Marea Britanie-SUA privind intrarea în război, şi, cum nu vorbim de Tarantino, se intră. Asta în urma unei înşiruiri rocamboleşti de incidente diplomatice şi maşinaţiuni mediatice; în culisele conflictului armat, nu e loc de eroi, mitralierele M-16 sînt replici debordante de cinism, politicienii se "fac" unii pe alţii cu entuziasm, iar deciziile luate la vîrf funcţionează pe principiul bulgărelui de zăpadă. Condensînd, In the Loop - cu un scenariu redactat la nu mai puţin de 10 mîini şi cu o efervescenţă sarcastică rar întîlnită - stoarce hohote de rîs din război, pe cînd A.A.F. îşi dă prinosul de lacrimi victimelor şi eroilor.
Nominalizările actorilor
N-or fi pregătiţi academicienii pentru luarea în derîdere a războiului, dar 2010 ar putea sparge un extrem de longeviv plafon de sticlă. Pentru început, în ce priveşte nominalizările actorilor: pentru că e la a şaisprezecea candidatură, Meryl Streep îşi menţine neîntinat statutul de interpret cu cel mai extins record din istoria A.A.F. Pînă acum, Oscarul pentru regie a fost monopol masculin. Kathryn Bigelow (The Hurt Locker) e abia a patra femeie nominalizată la această categorie; predecesoarele ei aveau drept plasă de siguranţă statuetele pentru scenariu. Nu e însă cazul ei. A coprodus filmul, deci singurul său premiu de "consolare" - dar nu individual - ar fi... Cel mai bun film. Însă fosta nevastă a lui Cameron mai deţine un turnesol important al industriei de partea ei: are deja în palmares trofeul pentru regie acordat de Directors Guild of America. Iar, după cum s-a remarcat deja, statistica ne spune că au existat doar şase regizori care au bifat acest premiu, dar au pierdut la Oscar. Mai mult, în cazul, e drept, improbabil, în care An Education ar obţine statueta pentru Cel mai bun film, ar fi pentru prima dată în istoria premiilor Academiei în care o echipă exclusiv feminină de producătoare (Finola Dwyer şi Amanda Posey) capătă acest tip de recunoaştere din partea Hollywoodului. Ar cam fi momentul.