Deşi lui Radu Afrim nimeni nu-i mai contestă talentul de regizor, o singură profeţie se poate face despre spectacolele sale: vor fi controversate. Se întâmplă şi în cazul ultimei sale creaţii, Câtă speranţă, pusă în scenă la teatrul Odeon din Bucureşti.
Un spectacol bizar
Succesiunea de "20 de tripuri deep" este controversa începutului de 2010 printre amatorii de teatru. În argou, "trip" denumeşte experienţa trăită consecutiv consumului de droguri halucinogene. În funcţie de individ, experienţele se întind de la extazul erotic sau mistic până la cel mai atroce atac de panică.
Un repertoriu de reacţii întâlnit şi în rândul publicului lui Radu Afrim, care vorbeşte, în exclusivitate pentru Deutsche Welle, despre Câtă speranţă:
"Spectacolul meu este bizar pentru că am construit peste aceste 20 de texte ale lui Hanoch Levin un scenariu, o lume a mea şi ceea ce le leagă pe toate personajele acestea este faptul că, în naivitatea lor, investesc o doză uriaşă de speranţă în chestii absolut banale, absurde aş putea zice."
Speranţa lui Radu Afrim
Este Câtă speranţă un spectacol de varieteu? Un cabaret? O însăilare de scheciuri care provoacă în sală roiuri de râsete? Radu Afrim spune că:
"Am vrut un show. Eu am oarecum nostalgia varietăţilor retro, revelioanelor de prin '70 în care mi se pare că lucrurile erau mult mai curate, mult mai frumoase, mult mai sincere, mult mai de bun-gust decât acum. Atât muzica, scenografia cât şi glumiţele. Prin muzica lui Vlaicu Golcea, care se vrea foarte mult à la Margareta Pâslaru, şi prin scenografia Iulianei Vîlsan am vrut să reconstitui ceva retro pentru că lumea reacţionează pozitiv la retro."
Unii spectatori au plecat mulţumiţi din sala de la Odeon, alţii, nu, dar pentru Afrim "Miza a fost să văd un zâmbet silenţios pe faţa cuiva în sală, să văd o atenţie la text, să nu se scrie că textul e plat, neinteresant, pentru că textele sunt realmente bine scrise de un mare scriitor israelian. Mie asta îmi ajunge. Cu timpul am învăţat să aştept lucruri mai puţin spectaculoase de la spectatori, dar poate mai umane, mai calde, mai tandre."
Zâne şi magicieni neputincioşi. Cine mai este atunci puternic?
Pentru unii critici, Câtă speranţă nu este teatru. Pentru alţii este un joc total al fanteziei. Pentru Afrim este un show despre cantităţile uriaşe de speranţă care sunt consumate în lumea modernă:
"Eu nu sunt nici un optimist bovin, nici un pesimist notoriu. Sunt la mijloc. Toată viaţa am fost cumva la mijloc deşi s-a zis că sunt extremist. Eu am fost la mijloc. Eu sunt un om care speră. Când lucrez la un spectacol sper ceva. Când mă îndrăgostesc sper ceva. Când merg la un magazin sper ceva."
La ce speră regizorul Radu Afrim? Iată-l povestindu-şi unul dintre cele mai personale spectacole montate până astăzi:
"Mie îmi sunt foarte simpatice personajele pentru că au naivitatea de a crede că li se poate îndeplini orice dorinţă, orice speranţă. De aceea am băgat şi personajul absolut hilar al zânei în travesti care, cu nişte trucuri, ar putea să împlinească nişte dorinţe, nişte speranţe acestor oameni. Şi magicianul, care până la urmă se vede că nu are putere... Putere are prietenia, prietenia învinge şi prietenia poate să învingă chiar şi moartea."
Câtă speranţă
regia: Radu Afrim
cu: Rodica Mandache, Dorina Lazăr, Călin Stanciu, Istvan Teglas, Nicoleta Lefter
Teatrul Odeon, Bucureşti.
Controversatele halucinogene ale lui Radu Afrim - Câtă speranţă
Vlad Mixich, în dialog cu Radu Afrim
De: Hanoch Levin Regia: Radu Afrim Cu: Dorina Lazăr, Ionel Mihăilescu, Virginia Rogin, Antoaneta Zaharia, Gabriel Spahiu, Rodica Mandache, Pavel Bartoş, Liana Mărgineanu, Călin Stanciu Jr., Istvan Teglas, Nicoleta Lefter
2 comentarii
- despre tripAntonia, 28.02.2010, 09:10
Foarte multe cronici, peste tot. Eu am fost, nu-i nici asa de rau, dar nici asa de bine. E adevarat ca Afrim se autociteaza, dar spectacolul e captivant si iti reidica moralul. Actori grozavi. Doar ca e lung. Cu pauza, macar... mergeam la baie.
- A fost sau n-a fost teatru ce-au văzut ai noştri critici!?ninat, 28.02.2010, 20:21
Carevasăzică, numele controversei pe anul 2010 este Cîtă speranţă. Nu sună deloc rău, ar fi primul lucru de remarcat. Ar mai fi interesant de aflat ce înţelegem noi, cititorii de cronici, din controversa asta, fie că am văzut Cîtă speranţă sau încă n-am apucat să ne întîlnim cu oferta de speranţă a lui Afrim. Par egzamplu moi, care încă n-am vazut ultimul show al lui afrim de la Odeon, dar care citesc ce zic trimişii noştri speciali, adicătelea criticii, ce să înţeleg eu din controversa asta, A FOST SAU N-A FOST teatru ce-au văzut ai noştri critici!? Bine, e clar că mă joc de-a derutata, şi mă joc pen că ar merita, cred eu, să încercăm a înţelege cum poate ajunge un critic la atîta preciziune, încît să exclame, clar şi categoric, că nu e teatru Cîtă speranţă, şi nu numai. Spre deosebire de spectatorul obişnuit care îi poate trînti unui regizor uşa teatrului în nas, fără nici o explicaţie, un cronicar are datoria să-şi argumenteze verdictele. Argumentele dlui Liviu Ornea, că domnia sa este autorul acestui verdict, pot fi rezumate la două întrebări : Ce rămîne? (din Cîtă speranţă, Lucia patinează, Jocul de-a vacanţa şi alte spectacole ale lui Afrim) Şi de ce a fost făcut acest spectacol? Ei bine, mie întrebările astea şi răspunsurile lor implicite mi-au plăcut la nebunie, pentru că ele rezumă nu doar controversa începutului de an 2010, cum zice Vlad Mixich, ci controversa de ieri, de astăzi şi de mîine a teatrului ro. Carevasăzică, reformulez propoziţiunea de început şi zic: controversă, numele tău e afrim! Să vedem ce urmează. Deocamdată, oamenii se duc la cîtă speranţă şi la toate spectacolele lui afrim, vorbesc, scriu, dezbat. Şi nu e vorba numa de cronicari, vorbesc, scriu, dezbat spectatorii! Se mai întîmplă treaba asta în cazul altui regizor ro??? Aud vreun nume?! Păi nu asta, printre altele, ar trebui să lase în urmă un spectacol de teatru adevărat, o COMUNITATE de spectatori cu opinii pro şi contra???
Resurse
Alte articole de Vlad MixichAlte articole de Radu AfrimCronici ale altor spectacoleArticole similare
Cîtă speranţă este un delir şi un joc al aparenţei / Mihaela Michailov, un interviu cu Iuliana VîlsanValsul dubsterp al bărbatului - Cîtă speranţă / Mihaela Michailov, un interviu cu Vlaicu GolceaMaxi, honey-honey, Dream me! - Cîtă speranţă / Mihaela MichailovThe imaginarium of doctor Afrimus - Câtă speranţă / Oana StoicaDividendele sfintei scînduri - Cîtă speranţă / Liviu Ornea, Iulia PopoviciToate articolele despre Câtă speranţăScrieţi la LiterNet
Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.
Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.
Publicitate