Apariţia lui Hanks/GHD în The ladykillers este un moment de antologie: Hanks (care seamănă cu un E.A. Poe care-a mîncat bine sau, cum spunea cineva, cu Al.I. Cuza, idem) sună la uşa paşnicei Mrs. Munson (Irma P. Hall) şi, în faţa stuporii acesteia (GHD arată ca-n secolul XIX, şi vorbeşte tot ca acolo!), îşi declină identitatea. Bătrîna negresă - care are obiceiul de a vorbi cu portretul răposatului ei soţ de pe perete - nu e impresionată, dar, în faţa insistenţei lui GHD şi a informaţiei că-i interesat să închirieze o cameră, îl pofteşte înăuntru. De-aici încolo, filmul fraţilor Coen (Joel & Ethan) curge molcom - precum mersul coanei Munson - înspre deznodămînt, bifînd în trecere încercarea lui GHD - împreună cu o bandă neverosimilă de nătărăi, prostănaci, idioţi sau doar incapabili - de a da "lovitura secolului" (căci "furtul" l-a dat Petru Nica) prin săparea unui tunel din pivniţa cumetrei, care tunel - urmăriţi linia punctată! - ajunge, paf, chiar sub seiful din cazinoul de peste drumul de sub fluviul care curge la fel de molcom precum "thriller"-ul leneş zis The Ladykillers, remake după o comedie britanică de-acu' juma' de secol...
Cum să scăpăm de coana mare? nu e-un film mare, dar se urmăreşte cu plăcere pentru: înfloriturile de stil, tipice Coenilor; întorsăturile comice de situaţie; pisica bătrînei; podul, şlepul şi stolul de păsări care revin; personajul de bandă desenată al chinezului din bandă; Tom Hanks. E prea puţin, pentru valoarea fraţilor? Se poate; dar "prea puţin" e mult mai mult decît în cazul altora.