"Shine on, shine on me", se aude din off tema gospel a filmului. Şi urmează un "prim-plan" cu unul din grifonii de pe podul orăşelului. Apoi unghiul subiectiv al grifonului...genial generic! Pentru că nimeni nu a reuşit să transforme până acum, atât de idilic, o insulă a deşeurilor într-un paradis...Cel puţin, prin filtrele şi tonurile joase ale luminilor alese să sugereze un răsărit. O navă pluteşte...momentan doar cu gunoaie. Dar soarele zilei răsare şi una dintre acestea, ţin predici. Iar în oraşul ăsta în care nu există decât praf, un râu şi o insulă spre care deşeurile sunt transportate fără încetare, există patru paradoxuri: casinoul plutitor "Bandit Queen"; hip-hop; un tablou care nu este deloc indiferent la ce se întâmplă în jur şi un celebru spărgător inspirat de Poe...Şi lumânarea se stinge brusc când haosul bate la uşa Marvei, o Mama Dolores plină de viaţă şi foarte credincioasă. Subsolul casei ei i-ar putea deschide "Profesorului" seiful cazinoului de pe Bandit Queen.
Banda acestuia aduce cu ea un haos rococco grotesque, dat de un asiatic misterios care fumează fără să pună mâna pe ţigară şi care cunoaşte arte marţiale kitch; un negru cu gura mare care umblă cu arma la el dar care nu are curaj să tragă; un pirotehnist care îşi pierde degetul în gura unei pisici; un casetofon mic şi o poezie, "Unquiet mind". Şi nava pluteşte spre insulă, transportându-şi conţinutul, sub privirile grifonilor. Filmul trebuie văzut, dar, mai mult, trebuie văzut dincolo de talentul lui Tom Hanks, dincolo de dialogurile haioase, dincolo de răsturnările de situaţie din situaţie, dincolo de întreaga poveste. Pentru că filmul vrea să spună ceva, nu doar să amuze. Chiar dacă veţi simţi nevoia să râdeţi, încercaţi să întârziaţi momentul, priviţi dincolo de întunericul care cade după plecarea "Mamei"... Nu vă pot spune decât că există un cadru general de final cu o pelerină plutitoare pe cerul violet de deasupra apei gunoaielor... Nimic nu e gratuit în film, e doar întârziat, e povestea unor resturi, indiferent ce formă au, care plutesc etern spre destinul lor de transformare lentă în alte resturi. Uitaţi-vă la film, vă promit că o să vă ascundeţi degetele de fiecare dată când veţi vedea vreo pisică.
The Two-Headed Director
Aşa sunt supranumiţi fraţii Coen: Joel şi Ethan, cel mai celebru, prolific (şi profitabil până la Fraţii Wachowski) duo al cinematografului contemporan. Pentru că s-a născut cu trei ani înaintea fratelui său Ethan, a crescut cu 15 centimetri mai mult şi are 10 kilograme în plus, Joel susţine că e îndreptăţit să semneze regia filmelor pe care le scrie, produce şi co-regizează împreună cu fratele său. Filme, care deşi nu seamănă deloc între ele şi care nu se aseamănă deloc cu celelate filme în general, au câteva trăsături caracteristice, care le individualizează şi grupează sub denumirea generică de "Filmele fraţilor Coen": Blood Simple, Raising Arizona, Miller's crossing, Barton Fink, The Hudsuker Proxy, Fargo, The Big Lebowski, O Brother Where Art Thou?, The Man Who Wasn't There, Intolerable cruelty sau cel mai recent dintre ele, The Ladykillers. Toate aceste pelicule, sunt recunoscute de la o poştă ca fiind ale fraţilor Coen datorită a câtorva "semne de naştere" cum sunt: prezenţa unui personaj care vorbeşte foarte repede, acţiunea se petrece de regulă în trecut, filmul presupune neapărat şi o răpire, sau o crimă, două, una dintre replici este repetată de-a lungul filmului de mai multe ori, iar Steve Buscemi, John Turturro, John Goodman, sau Frances McDormand (nevasta lui Joel) sunt actorii cei mai des prezenţi în aceste filme care fac deseori referire la pelicule clasice ale cinema-ului, cu precădere la filmele lui Stanley Kubrick. Rămâne celebru filmul lor O Brothere Where Art Thou?, despre care cei doi susţin că e o adaptare modernă a Odiseei lui Homer, pe care fraţii Coen nu au citit-o niciodată, dar care le-a fost povestită de un prieten de încredere. Numai ei puteau să facă aşa ceva... "Noi facem filme de acţiune pentru oameni deştepţi care au mult umor" îşi comentează ei filmele.