E cazul filmului The Ladykillers, a cărui gentileţe nu riscă nici o clipă să devină insipidă căci se lasă înfiorată de tot felul de curenţi siniştri şi a cărui poveste de aciuează în memoria spectatorului cu naturaleţea unui basm. O bătrînă angelică primeşte chiriaşi. Chiriaşii, unul mai dubios ca altul, sînt conduşi de un fel de gargui (Guinness), dar bătrînica nu observă nimic şi continuă să nu observe nimic atunci cînd arătările atentează pe rînd la viaţa ei şi dispar una cîte una în atentate - răul retrăgîndu-se neputincios în faţa unei bunătăţi atît de nepămîntene, încît nici măcar nu i-a făcut cinstea de a-l recunoaşte.
Cealaltă opţiune vă este oferită de Fraţii Coen şi principalul argument pe care-l ofer în favoarea ei este Tom Hanks. Din momentul în care bate la uşa bătrînei (care a devenit o robustă femeie de culoare din sudul Statelor Unite), se recomandă drept prof. dr. Goldthwait Higginson Dorr, se oferă să-l dea jos din copac pe scumpul ei "felix domesticus", îi vorbeşte despre ansamblul lui de muzică renascentistă şi îi cere permisiunea de a repeta în pivniţa ei, Hanks începe să facă minuni. Are un rîs ca un chiţăit de rozător strangulat şi un manierism superb - de cîte ori foloseşte o ironie sau o expresie insuficient de academică pentru pretenţiile lui, face semnul ghilimelelor: "v-aţi prins" ce "haios" ar fi dacă am fi şi noi la fel de "zgîrciţi" în utilizarea acestor semne şi ne-am "împăna" discursurile cu ele? (Cînd e la strîmtoare, degetele lui nu mai prididesc să umple aerul de ghilimele invizibile.) Cînd e pe punctul de-a fi demascat, profesorul încearcă să farmece baba (şi cîrdul ei de prietene venite în vizită) cu versuri de Poe şi exploatează la maximum fiecare silabă, ca un îmblînzitor de şerpi care-şi pune viaţa în joc la fiecare notă.
Nu vreau să fiu ingrat: recitalul lui Hanks mă face să rîd şi acum cînd scriu şi nu pot să spun că m-am plictisit nici cu restul trupei - pirotehnistul în vestă de safari care obligă un cîine să poarte mască de gaz, războinicul vietnamez care-şi înghite ţigara la apariţia babei şi o scoate, încă fumegîndă, după plecarea ei, adolescentul negru al cărui limbaj hip-hop atrage indignarea biblică a babei. Pînă la un punct, acest conflict între culturi mi s-a părut simpatic (pe coloana sonoră, spiritual-ul întîlneşte hip-hop-ul), dar de la un punct încolo mi s-a părut că trădează neputinţa filmului de a-şi găsi locul şi rostul. Ca la circ, fiecare are propriul său număr, mai mult sau mai puţin distractiv; lipseşte un curent continuu de ameninţare care să alimenteze atmosfera - de fapt, lipseşte o atmosferă consistentă în care aceste exhibiţii să se poată organiza într-o nouă fabulă. Poate că Fraţii Coen n-au vrut să înnoiască fabula, dar atunci ce-au vrut? Să intre pur şi simplu în dialog cu un film clasic? Dialogul lor e mai deschis către spectator decît recenta bălăceală publică a lui Quentin Tarantino în oceanul personal de bandă video, dar problema e asemănătoare: atunci cînd filmele nu mai au ce discuta decît ele între ele, rezultatul nu începe să semene cu al căsătoriilor prea frecvente între rude de sînge?