La fel ca Terry Gilliam în alt film eveniment prezent pe ecrane (The Imaginarium of Doctor Parnassus), Burton ne invită pe tărâmul fanteziei, care constituie, evident, raţiunea sa. Iar faptul că de această dată porneşte de la cartea lui Lewis Carroll este un eveniment în sine pentru filmografia sa, deoarece existenţa unor asemenea afinităţi între doi autori este rarisimă. Numai un cineast cu asemenea viziune fabuloasă, cu asemenea simţ enorm al satirei şi comicului macabru şi cu un rezervor uriaş de melancolie epică şi viziuni modern gotice precum Tim Burton putea avea curajul, dar şi capacitatea de-a aborda o operă precum Alice in Wonderland. Sigur că despre cartea lui Lewis Carroll, nu doar una dintre cele mai frumoase poveşti ale lumii, ci în primul rând o capodoperă a lingvisticii, s-au scris tratate şi s-au emis teorii, iar revista Secolul XX i-a dedicat scriitorului, în 1991, un număr de neuitat. Numai că oricine s-a delectat cu inimitabilul său spirit, cu umorul său intelectual şi cu teribilele jocuri de cuvinte, cu ingeniozitatea, absurdul, poezia, sarcasmul, stranietatea, perfecţiunea sa lingvistică şi fascinaţia sa literară şi e întreg la cap ştie că Alice... este cu prisosinţă o carte ce nu poate fi transpusă nicidecum literal pe ecran, ci i se pot decupa eventual fragmente care să reconstituie fugar acel miracol ce o face unică. Iar Burton are flerul epocal de a pedala pe latura inefabilă a aventurilor eroinei, atât de plastic exprimată prin nenumăratele ei metamorfoze. Pentru că Alice nu este doar o copilă / adolescentă (iar delimitările acestui hotar nestatornic sunt voit imprecise) care aleargă după iepuri grăbiţi, se micşorează după ce bea din sticluţe cu poţiuni magice şi se măreşte după ce gustă din prăjiturele fermecate, ci este o eroină care practică prin excelenţă introspecţia, sub tirul interogaţiilor esenţiale, şi de aceea are ceva ce nu se poate povesti. Iar Burton a focalizat perfect toată această aventură interioară aflată sub învelişul vizual şi contextul în continuă schimbare, la rândul său mai mult decât spectaculos.
Vorbim însă de autorul filmelor The Nightmare Before Christmas, Edward Scissorhands, Beetlejuice, Big Fish şi Charlie and the Chocolate Factory, care ne invită (la fel ca Terry Gilliam, cum am mai spus) să ne lăsăm captivaţi cu totul, o dată intraţi în sală, de inepuizabilul său ingenio. Dincolo de Regina albă şi Regina roşie (sau eventual Regina de cupă, aşa cum se numeşte una dintre culorile jocului de cărţi - celelalte fiind caro, treflă şi pică, nu "romb", "inimă neagră" sau "inimă roşie", cum se foloseşte foarte frecvent, din păcate, într-un limbaj total neîngrijit), de şoareci, câini şi iepuri vorbitori, de cavaleri şi dragoni, de flori uriaşe şi alei misterioase, Alice este vie şi convingătoare, ezitantă şi curajoasă, plină de imaginaţie şi sensibilitate. Lupta ei se duce, de fapt, împotriva încuiaţilor şi sicofanţilor, a stupizilor şi plicticoşilor, a barbarilor, laşilor şi mitocanilor, a lăcomiei, rapacităţii, îngâmfării, prostiei şi limitării. Iar coperţile poveştii expuse aici de Tim Burton îmbracă perfect visul lui Alice, care cade în propriul subconştient sub contactul şocant cu o arătare cumplită care vrea să-i devină soţ şi care cumulează toate trăsăturile de mai sus, plus o urâţenie fără leac.
Un splendid triumf al spiritului şi libertăţii interioare este îmbrăcat în haina ludică a dialogurilor cu Pălărierul nebun, personaj care, evident, trece printr-o gamă întreagă de nuanţe în interpretarea lui Johnny Depp, unul dintre cei mai profesionişti şi plini de curiozitate intelectuală actori contemporani. Un tip aproape neverosimil pentru Hollywood, fascinat de Buster Keaton şi de limba franceză, de Kusturica şi de Cioran, de Serge Gainsbourg şi Antonin Artaud, de Houdini, de Allen Ginsberg şi de Taraful haiducilor din Clejani, de Villon şi Bob Dylan, un inclasabil, un poet, un om în întregime liber, căruia prea mulţi îi fac deserviciul şi injustiţia de a-l numi vedetă. Pe deasupra, Depp este capabil să înveselească instantaneu un întreg salon plin cu copii bolnavi (a făcut-o când fetiţa lui era în spital), aşa că ştie perfect cum să trateze şi cu deseori ezitanta Alice, şi cu Regina roşie (în interpretarea căreia excelenta Helena Bonham Carter pune toată excentricitatea, cruzimea şi ironia de care avea nevoie talerul întunecat al poveştii, desprins parcă din feeriile sumbre ale lui Charles Perrault).
Având în vedere opera magică de la care a pornit Burton în acest caz şi faptul că ea nu se va lăsa niciodată îndeajuns descifrată şi cu atât mai puţin ecranizată, tipul care a făcut să se nască în limba engleză adjectivul "Burtonesque" a produs încă un film cu totul personal, pitoresc şi îmbietor pentru public (printre altele, a încasat 116,3 milioane de USD în SUA şi 210,3 milioane de USD în total, la nivel mondial, în primul week-end de rulare), de la care nu poţi pleca dezamăgit total decât dacă eşti unul dintre cei cu care se războieşte Alice tot filmul.
Alice in Wonderland, SUA, 2010.
Regia: Tim Burton.
Cu: Mia Wasikowska, Johnny Depp, Helena Bonham Carter, Anne Hathaway, Crispin Glover, Stephen Fry (voce), Christopher Lee (voce), Michael Sheen (voce), Alan Rickman (voce), Timothy Spall (voce).