Să fie mai precis: n-aş zice în ruptul capului că Alice in Wonderland, varianta Burton, nu e de văzut, ci din contră - sunt acolo nişte minunăţii vizuale de o perfecţiune care face deliciul entertainmentului - dar vizionarea nu vă va bucura pe deplin nici ca un film de Tim Burton, nici ca o poveste de Lewis Caroll, ci ca 108 minute de 3D şi culoare care vă va trezi pofta să vă mai cufundaţi încă o dată în farmecul poveştii scrise. Un farmec imposibil de recuperat de cinematograf ca artă a concretului pentru că acolo unde literatura lăsa loc imaginaţiei, filmul oferă de-a gata; acolo unde scriitorul miza pe efectul de abur prin joaca cu limitele limbajului, filmul încadrează în formă fixă; acolo unde metafora literară deschide posibilităţi, concreteţea imaginii lui Burton închide.
E adevărat, nu e vorba de una şi aceeaşi poveste, ci de un scenariu care are la bază Alice in Wonderland şi Through the Looking-Glass (sequel-ul scris de Carroll la Alice...) unde Alice are 19 ani şi, aflată în pragul măritişului, cade în gaura iepurelui, reîntâlneşte aceleaşi personaje ca în copilărie. Şi care imediat realizează că are o misiune (să pună capăt domniei Reginei Roşii) şi se pregăteşte, aţi ghicit, de bătălia finală cu Jabberwocky - personajul unei poezii de-a lui Carroll, un monstru creat din sonorităţile unor cuvinte care nu există în limba engleză şi care la Burton devine un dragon banal dintr-o poveste banală.
Întâmplător, în lumea asta de o frumuseţe prea concretă se întâlnesc Pălărierul Nebun, Pisica Chesire, Omida Albastră şi o fată pe nume Alice. Dacă ei nu erau prin zonă, filmul putea să se cheme oricum altcumva.