Însă exista şi un presentiment neliniştitor generat de faptul că Burton lucra, din nou, cu aceiaşi oameni şi că paleta sa vizuală părea neschimbată. Unii spuneau că toată afacerea miroase a stătut, a frică de aventurare pe noi teritorii. Intuiţiiile funeste se adeveresc - singurul teritoriu nou "cucerit" de Burton e cel al 3D-ului. Până la Avatar, n-am fost deloc fanul acestei tehnologii; dar, în filmul lui Cameron, tridimensionalitatea a părut organică, şi nu doar un truc menit să-ţi ia ochii.
Univers fascinant nesusţinut de poveste
Alice continuă nefericitul trend al producţiilor care impun 3D-ul unui univers care ar arăta OK şi fără. Şi mai deprimantă e convingerea lui Burton că, dacă meştereşti nişte superbe tablouri vivante şi le adaugi o poleială întunecată, "subversivă", e suficient ca toate acestea să treacă drept o reinterpretare de geniu, fără să mai ai nevoie şi de o poveste. La nivelul de "stil peste substanţă", comparaţiile cu Avatar vor fi destule.
Însă, în mamutul SF, povestea, chiar dacă naivă, te absorbea şi împingea intriga înainte. La Burton, ea practic nu există; nimic nu duce nicăieri. E pur şi simplu un pretext de a înşirui epatantele scorneli vizuale. În acest sequel, Alice (Mia Wasikowska) are acum 19 ani şi e forţată să se mărite cu un aristocrat plicticos. Încă din copilărie, a fost hăituită de coşmaruri recurente despre căderea într-o "gaură de iepure" şi despre conversaţii cu o omidă gigantică ce fumează narghilea.
La petrecerea de logodnă, fata fuge de pretendentul ei nepotrivit şi urmează un iepure alb... Dincolo de faţada dementă, poveştile lui Carroll sunt şarade logice încurcate care se joacă, zănatic, cu înţelesul literal şi figurativ al cuvintelor. Alice, filmul, e filtrat prin lentilele ficţiunii fantastice şi aglomerat de răi cu petice pe ochi, flashbackuri posttraumatice şi efecte speciale cu dragoni.
Abia ce ne-am obişnuit cu o creatură digitală, că suntem repede serviţi cu alta, fără ca ochiul să aibă răgazul să o digere. O goană frenetică după factorul oau!, semn clar că Burton a ajuns prea intoxicat de propria-i imaginaţie. Graţie unei extrem de agresive campanii Disney şi a brandului Depp-Burton, pelicula face deja încasări halucinante, ceea ce-i cam trist: dovedeşte că, dacă ai nişte imagini lucioase 3D, nu-ţi mai trebuie nimic altceva. E şi mai trist că fostul mare cineast a gustat prea mult, în ultimiii ani, din prăjiturica faustian-hollywoodiană şi s-a micşorat până la dimensiuni neglijabile.