Protagonista e o ȋntruchipare lipsită de surprize a victimizării feminine. Are 19 ani şi mama ei vrea să o mărite ȋnainte să i se adȃncească ridurile, dar ea nu vrea să renunţe la visul de a duce mai departe planurile romantic-nebuneşti ale tatălui răposat; ȋn ziua ȋn care un individ profund antipatic ȋi cere mȃna (ȋn faţa unei mulţimi enorme de oameni ȋmbrăcaţi foarte elegant), descoperă tunelul spre tărȃmul vrăjit pe care ȋl tot visase şi, ȋn urma peripeţiilor Alisei ȋn Ţara Minunilor, adolescenta reintră ȋn contact cu copilul rebel din ea. Vă asigur că rezumatul de mai sus nu reduce prea mult din complexitatea poveştii, şi nici clişeele cuprinse ȋn el nu sunt nuanţate ȋn film - ba dimpotrivă, unele sunt ȋngroşate. Iar dacă prima copertă pare naivă, a doua e o barbarie: explică fiecare element fantastic printr-o asociere cu un personaj sau o angoasă din realitate (să nu cumva să ne simţim vinovaţi că ne-am lăsat entuziasmaţi de imaginaţie pură) şi sfȃrşeşte cu o concluzie moralizatoare.
Şi totuşi, Tim Burton merită lăudat: efortul de adaptare a unei capodopere a literaturii la film e destul de rar. Majoritatea ecranizărilor eşuează pentru că, decupată din textul literar care ȋi analizează atent reacţiile, Alice rămȃne pierdută ȋntr-o lume care ar putea foarte bine să existe fără ea, şi care o lasă relativ neschimbată. O excepţie ilustră de la regulă e Neco z Alenky (1988), ecranizarea lui Jan Švankmajer. Acolo, Ţara Minunilor e fabricată din obiectele care s-ar găsi ȋn mod normal ȋntr-o debara, iar Alice se distinge de ele prin simplul fapt că e o fiinţă vie; ȋn aceste condiţii, regizorul găseşte soluţia vizuală să o apropie de universul nou-descoperit: cȃnd Alice muşcă din prăjitura care o face să se micşoreze, se transformă ȋn păpuşă. Găselniţa lui Tim Burton e, şi ea, destul de ingenioasă: protagonista trebuie să-şi adecveze garderoba la repetatele creşteri şi descreşteri şi ȋmprumută de nevoie haine croite după gustul reginelor pe care le ȋntȃlneşte pentru ca, ȋn final, să se simtă cel mai comod ȋn armură. Călătoria lui Alice ȋn Ţara Minunilor e mai puţin detaşată - mai antrenantă - decȃt plimbarea lui Charlie prin fabrica de ciocolată.
Ȋn Wonderland (sau Underland) se găsesc destule dovezi că a trecut Tim Burton pe acolo. Monstruozităţile cordiforme cu care e ticsit palatul reginei de cupă (inclusiv zale ȋn formă de inimioară) spun ceva despre spiritul ei posesiv; sora ei mai gospodină are o paloare sinistră care aminteşte mai degrabă de Moby Dick (cromatic, nu caloric!) decȃt de Albă-ca-Zăpada, iar albul imaculat al locuinţei ei o ȋndepărtează şi mai mult de clişeul de gazdă primitoare a unui călător rătăcit. Ȋn filmul lui Burton, Pălărierul nebun devine un locţiitor al tatălui fetei (figura-paternă-laitmotiv ȋn opera regizorului), şi dacă personalitatea lui e destul de vagă, ȋnfăţişarea (părul şi ochii ȋn culori complementare) e memorabilă. Imaginaţia regizorului iese la suprafaţă şi aici, numai că majoritatea creaturilor pe care le naşte nu sunt lăsate să facă nimic altceva decȃt să traverseze cadrul. Ȋntre timp, Alice are de ȋndeplinit o misiune convenţională, care se ȋncheie printr-o luptă cu un monstru scos dintr-un sertar al studiourilor Disney prin care Tim Burton n-a apucat să scotocească.
Ţin să vă reamintesc (altfel, e posibil să uitaţi) că Alice in Wonderland e un film 3D. Ȋi lipsesc compoziţiile tridimensionale spectaculoase din Avatar, dar, ȋn schimb, e ticsit cu "efecte de film 3D"... Mi-aş dori ca măcar o parte din cineaştii care folosesc noua tehnologie să nu ȋncerce să ȋncadreze orice obiect ȋn mişcare ȋn acelaşi fel ȋn care fraţii Lumière au ȋncadrat trenul intrȃnd ȋn gară... Nu prea e onest din partea producătorilor că au ȋmblȃnzit Wonderland-ul, să nu cumva să le scape din mȃnă, dar speră, totuşi, că ni se va părea fioros dacă ȋl dresează să vină spre noi...