Planeta Bs. As. (14)

Este de fapt numele unei plante. Planta a dat numele localităţii, iar localitatea a devenit celebră - în turismul argentinian - pentru că este cea mai apropiată de Perito Moreno, "gheţarul albastru"...

El Calafate, în plină Patagonie, e un orăşel posac cu o singură stradă principală, lungă şi dreaptă, care leagă o margine a localităţii de cealaltă. Am mai văzut genul ăsta de oraş în filmele americane: undeva în Arizona, arid şi aproape pustiu. Pe o latură se învecinează cu nişte dealuri şi mai aride, pe cealaltă cu Lago Argentino - cel mai mare lac (se pare) din America de Sud. Îl văd deja din avion, venind dinspre Ţara de Foc: o linie neverosimil de turcoaz la orizont, ca un miraj, sub munţii albaştri ce par să reflecte, vertical, minunea. (Înainte de-a părăsi Ushuaia mai fac cîteva poze, încercînd să prind lumina aceea unică, pe care n-am mai văzut-o nicăieri... Şi-mi place şi aeroportul: mic, dar modern-"ecologic", 100% din lemn în interior. Aeroport internaţional: o cursă pentru Berlin pleca înaintea noastră, vocea unei nemţoaice de la gate-ul respectiv chema repetat, disperat şi gîtuit un turist rătăcit - chemîndu-l de-atîtea ori încît îţi venea să crezi că e chiar pilotul avionului.)

El Calafate (care n-are mai mult de 8000 de locuitori) e plin de turişti. Mici restaurante peste tot (preferatul meu avea să fie unul stil diner, cu un frigider vechi şi verde din care puştiul care servea - şi care părea să fie fiul patroanei - scotea tacîmurile şi vesela), multe magazine cu poncho-uri şi alte lîneturi (e-o zonă cu multe oi), ciocolaterii (ciocolata patagoneză este un brand, deşi nu e grozavă), un "librobar" numit "Borges & Alvarez" (habar n-am cine e "Alvarez", bănuiesc că patronul), două internet-cafe-uri (în Argentina se cheamă "locutorio") şi (surpriza care m-a topit) două buticuri cu Marilyn pe firmă! Hoteluri semănînd cu moteluri, majoritatea rustice, dar şi unul-două de un lux uimitor (proprietara lor este chiar preşedinta Argentinei, stîngist-capitalista Cristina Fernandez de Kirchner - despre afacerile veroase ale familiei Kirchner (Cristina & soţul ei Nestor K., fostul preşedinte), vezi aici un recent articol din The Economist).

Străzi mai mult pustii, cu un cuplu de cîini (un St. Bernard şi un maidanez) traversînd pe trecerea de pietoni, un om ducînd de căpăstru un cal, cu mînzul alergînd speriat să nu-i piardă în urma lor, puşti făcînd skateboard (şi mai mult căzînd), o bătrînă udîndu-şi peluza din faţa casei ca un mini-chalet elveţian, cai păscînd pe o pajişte paradiziacă, maşini parcate-abandonate (inclusiv iubita mea Citroen 2CV), cea mai "tipic argentiniană" fiind una veche-veche, în ultimul hal de rablageală şi gata să se desfacă (fix ca-n comediile mute) la prima viteză, avînd un anunţ cum că este... de vînzare!!

Mergînd în direcţia opusă dealurilor intri pe rezervaţia naturală, mărginită de lac şi de dune. Pînă la lac (cam 3km) n-am ajuns, vîntul bate cu o forţă năprasnică, iar mica insulă cu cruce, din stînga, se vedea şi din salonul B&B-ului unde am stat. Dar există şi două heleştee, habitatul natural al flamingilor roz care flock together - semănînd, de la distanţă, cu o turmă trandafirie şi acvatică de oi pe picioroange.

Dar nimeni nu vine pînă în El Calafate pentru lac sau flamingi, ci pentru Perito Moreno. Nu e singurul gheţar din zonă (alţii - ca de pildă Uppsala - sînt chiar mai mari), dar este cel mai celebru şi deci cel mai vizitat. Perito Moreno (numele i s-a dat ca un omagiu adus lui Francisco "Perito" Moreno, geograf şi cartograf din sec. 19) este cam la 70km de Calafate, pe drumul pînă acolo trecînd treptat de la vegetaţia săracă, tipică Patagoniei, la cea de munte şi de la nuştiuce microclimat la altul, influenţat de curenţii oceanici (asta ne-a spus ghida, fireşte). Ghida asta (o tînără pe nume Ayelen, ceea ce la aici se pronunţă "Aşelen") a fost o poezie, ne-a pus să numărăm - tot drumul - păsările şi animalele pe care apucam să le bifăm din autocar, "uite o cireadă de vaci, cîte sînt?" (urma expozeu doct despre diferenţa dintre vacile patagoneze, care nu prea se mănîncă, şi celelalte, din farfuriile restaurantelor din Bs. As.), "uite nişte lame, le numără cineva?" (urma un distinguo desfăşurat despre lama de Patagonia vs. celelalte din restul Americii de Sud), "uite şi zece cai, toată lumea recunoaşte caii, haha" sau "uite un iepure... of, l-aţi ratat!" etc. (La întoarcere am reuşit să pozez şi "elefanţii" săpaţi în stîncă de vînturile puternice.) Într-un loc, am coborît din autocar încercînd să fotografiem stolurile lente de circa cinci (şase?) condori - care zboară atît de sus încît e de mirare că se mai văd în poze.

Primul impact al gheţarului a fost dramatizat tot de Ayelen, care ne-a pus să închidem ochii şi, după o curbă a autocarului, să-i redeschidem: în depărtare, între doi munţi împăduriţi, întinderea alb-albăstruie (de la distanţă), ca o apă oprită în freeze-frame, te lasă într-adevăr cu gura căscată. Gura căscată a rămas expresia-stas, ca-n South Park, căci primului impact i-a urmat impactul nr. 2, 3, 4... Din oricare unghi l-ai privi, Perito Moreno îţi ia piuitul. De aproape, crevasele sînt bleu. De şi mai aproape (din vaporaş), crevasele sînt albastru închis! Ayelen ne-a explicat în detaliu (fizică + chimie) că este vorba doar de o iluzie optică, felul cum cad razele soarelui pe zăpada compactată face să o vedem în toate nuanţele de azur. Călătoria cu vaporaşul pînă aproape de baza gheţarului a fost doar un "circuit"; al doilea (cu mai multe subcircuite - zise "balcoane") a fost peretele nordic, din care - în răstimpuri - se desprind bucăţi de dimensiuni variabile cu un tunet de explozie. Şi totuşi, gheţarul nu se topeşte, este singurul care-şi păstrează masa datorită unui proces complicat şi complex pe care, fireşte, Ayelen ni l-a explicat de-a fir a păr şi pe care n-aş putea să-l reproduc cu vorbele mele.

Ce am reţinut, totuşi: gheţarul are 74m înălţime, iar suprafaţa lui depăşeşte suprafaţa Buenos Aires-ului! Privindu-l cum se întinde în depărtarea aceea limpede şi rece, ca un vis îngheţat, mi-am imaginat oraşul în care stau acoperit de o calotă glaciară, cu "piscurile" Obeliscului şi ale blocurilor din Belgrano & Puerto Madero înţepînd, ici şi colo, acoperişul acela de gheaţă; noaptea, calota s-ar aprinde de la luminile tuturor clădirilor din Bs. As. ca o imensă veioză de cristal jivrat...