Dumnezeu locuieşte într-un apartament bruxellez, are o soţie total ştearsă şi o fiică destul de rebelă (Pili Groyne), care nu mai suportă situaţia şi abuzurile, răcnetele şi indicaţiile enervante de acasă. Aşa că decide să strice calculatorul tatălul - fără de care el nu îşi poate exercita puterile - şi să fugă în lume.
Totodată, pentru a crea haos şi a-şi discredita tatăl, ea le trimite tuturor oamenilor un SMS cu data şi ora morţii. Apoi, decide să îl înfrunte pe creatorul lumii şi să conceapă un alt Nou Testament, bazat pe experienţele a şase persoane pe care le alege aproape la întâmplare.
Dumnezeu e interpretat cu mult auto-umor de Benoît Poelvoorde, care - fie spus - s-a lansat cu mocumentarul C'est arrivé près de chez vous (1992), pe care îl recomand drept unul din cele mai îndrăzneţe, inteligente şi diferite filme făcute vreodată. E un regal al absurdului exploatat de cineaşti belgieni printre care se numără Dormael, Felix van Groeningen, Rémy Belvaux etc. Ei reprezintă o cinematografie destul de nebăgată în seamă, care ar merita mai multă recunoaştere internaţională. Poate că problema lor se leagă de caracterul cinematografic alternativ care le urmăreşte estetica şi naraţiunile.
După ce fiica lui Dumnezeu scapă de acasă, ea începe să îi caute pe cei şase aleşi. Fiecare are în spate un trecut traumatizant şi trăieşte o viaţă lipsită de sens. Ea încearcă să le redea încrederea în ei, să îi facă să îţi găsească drumul.
Prin faptul că e plasat pe străzile Bruxelles-ului şi prin tematicile principale ale lui, filmul acesta se asemănă cu altă producţie europeană de succes, şi anume La grande bellezza (r. Paolo Sorrentino, 2013). Ambele filme, pe un ton relaxat, aparent neimplicat, încearcă să vorbească despre lucrurile importante care ne construiesc viaţa şi personalitatea: decepţii, succese, oameni pe care i-am întâlnit şi care ne-au modelat înspre cine suntem astăzi.
Dincolo de tematica şi ideile exprimate, deci de mesaj, Le tout nouveau testament / Testamentul nou-nouţ reprezintă o experienţă plăcută, de urmărit într-o după amiază liniştită în familie. Fiecare poate avea ceva de învăţat. Este un film care, fără să îşi propună cu orice preţ, reuşeşte să ne transmită că trebuie să încercăm să fim mai buni şi mai înţelegători cu cei din jur. Că trebuie să ne bucurăm de viaţă şi să luăm ce e mai bun din ea. Că nu are rost să ne cramponăm de lipsuri sau nemulţumiri şi că dacă vom trece peste ele, ne va fi mai uşor.
Jaco Van Dormael îşi propune tocmai acest lucru prin faptul că prezintă în mod degajat întâmplări neplăcute. El se îndepărtează de orice soi de realism când pune un personaj să se arunce - de mai multe ori - de la mare înălţime pentru a proba veridicitatea celor şaizeci de ani pe care îi mai are de trăit. De fiecare dată, ceva se întâmplă şi acesta nu moare.
Astfel de scene amuzante, care se iau singure în râs, sunt foarte bine construite de regizor. Având experienţa unor alte demersuri la fel de absurd-comice (dintre care cea mai cunoscută este Mr. Nobody), belgianul ştie să tempereze ritmul, deci să stea pe o scenă când aceasta e ofertantă, şi să fie expeditiv atunci când are de-a face cu momente de legătură, mai puţin incitante.
Iar imaginaţia lui şi a co-scenaristului Thomas Gunzig trebuie neapărat lăudată. Lumea pe care cei doi o gândesc este fabuloasă nu prin chestiuni senzaţionale în valoarea lor absolută, ci devenite astfel în urma asamblării într-o poveste care pare că se construieşte de la sine.
Le tout nouveau testament / Testamentul nou-nouţ este un film pentru toate gusturile.