Jia Zhangke experimentează deseori cu naraţiunea - în Tian zhu ding / Touch of Sin (2013), combină patru poveşti inspirate din evenimente reale, iar în Shijie / The World (2004) şi, mai mult sau mai puţin, în Zhantai / Platform (2000) are o abordare aproape "altmaniană" a poveştii, construindu-şi prin personaje şi fire narative care alternează lin un univers coerent şi propriu. Cel din urmă vorbeşte (tot) despre cum trecerea Chinei la o economie parţial capitalistă a provocat schimbări sociale, dar structura sa narativă este mai bine organizată. Prezintă tinerii membri ai unei trupe de teatru, împreună la început, apoi mutând atenţia de pe unul pe celălalt. Încercările lor de a-şi găsi locul într-o societate mereu în schimbare au o coerenţă, iar evoluţia celor cinci tineri este uşor de urmărit. Deşi are şi aici elipse, ele marchează diverse momente din istoria chineză (arestarea lui Jing sau ascensiunea lui Deng Xiaoping), dându-le timp personajelor să asimileze valurile tot mai puternice de modernitate şi de Vest. Astfel, se metamorfozează trupa de cultură a statului în All-Star Rock and Breakdance Electronic Band.
Zhantai / Platform şi Shan he gu ren / Mountains... au durate similare, dar primul are un ritm lent, cu cadre lungi şi statice. Şi totuşi, Zhantai / Platform oferă mai multe informaţii, jonglând cu personaje care ilustrează pe rând câte un element de modernitate (ex. Pantaloni evazaţi, păr lung pentru băieţi, permanent pentru fete, avort, etc.).
Shan he gu ren / Mountains May Depart e împărţit în trei segmente, fiecare reprezentând o epocă din istoria Chinei, dar continuitatea dintre ele este sugerată prin convenţii clasice. De fapt, împărţirea în trei a naraţiunii e folosită pentru că e facilă şi nu pentru că fragmentarea ei ar schimba ceva în interacţiunea cu filmul. Spre exemplu, deşi între primele două capitole există o elipsă de 15 ani, el alege să o umple cu dialog expozitiv, care povesteşte tot ce nu vedem şi reia povestea. Protagonistă rămâne tot Tao, care făcuse nişte alegeri în prima parte ale căror consecinţe le suportă acum. Practic, dă fast forward la o parte mai interesantă, ignorând desfăşurarea acţiunilor declanşate în 1999.
Filmul începe cu un număr coregrafiat de majoritatea actorilor din film care dănţuiesc pe Go West al trupei Pet Shop Boys, al cărui semnificaţie este destul de clară. În 1999, Tao (Zhao Tao) este prinsă între doi bărbaţi care întruchipează două direcţii ale Chinei - capitalistul Zhang Jinsheng şi muncitorul Liangzi. Când ea îl alege pe Jinsheng, Liangzi, rănit, pleacă şi se întoarce abia în al doilea capitol (2014) cu soţie, copil şi o boală la plămâni. Tao, acum divorţată, înstrăinată de fiul ei cu Jinsheng şi bogată îi dă bani pentru chemoterapie, despre care nu aflăm niciodată dacă îl ajută sau nu, pentru că asta este şi ultima lui scenă. Într-un context tragic, femeia îşi revede fiul, pe Dollar, înainte ca acesta să emigreze, împreună cu fostul soţ şi noua soţie, în Australia. Iar asta introduce al treilea capitol (2025), care îl are în centru pe Dollar, în derivă după ce îşi pierde rădăcinile chineze.
Trebuie notat că Jia Zhangke este deseori preocupat de mentalitatea de emigrant. Fie că e vorba de mutat de pe un continent pe celălalt, dintr-o ţară în alta sau pur şi simplu din mediul urban în cel rural, oamenii despre care povesteşte sunt într-o mai mereu într-o "transhumanţă" care îi face să nu se poată adapta nicăieri. Însă, în niciun alt film nu prezintă mecanismele de adaptare la o nouă lume atât de îndeaproape cum o face aici prin Dollar şi tatăl său.
Astfel, dacă Jinsheng îşi creează un mecanism de apărare împotriva inadaptării izolându-se într-o enclavă de cultură asiatică, Dollar ajunge să se simtă incomplet şi pierdut după ce uită totul despre identitatea sa culturală. Fiul vrea să se lase de facultate şi simte că trebuie să-şi găsească locul, ajungând să se îndrăgostească de singura legătură cu China - profesoara de chineză, Mia (Sylvia Chang), o inadaptată la rândul ei.
Privind Shan he gu ren / Mountains May Depart în ansamblu, în ciuda scenariului stângaci, fondul poveştii este încă unul bogat în sensuri şi poate fi interesant în contextul filmografiei lui Jia Zhangke şi a preocupării lui pentru inechitatea socială. Dar marea nefericire a filmului este că fiecare poveste e mai slabă decât următoarea, iar până se termină, eşti prea convins de faptul că este un film prost ca să mai analizezi / cauţi înţelesuri.