Regizorul norvegian Joachim Trier, cel care a fost premiat în 2006 la Karlovy Vary cu primul său film, Reprise, iar în 2011 ne făcea praf cu o poveste despre sinucidere, Oslo, 31 august, versiunea lui modernă la romanul lui La Rochelle (v. clasicul Le feu follet din '63) iese acum la rampă cu un film nou, la fel de emoţionant şi uluitor, cu distribuţie internaţională. Şi, da, cam tot despre aceeaşi temă.
Irlandezul Gabriel Byrne (aici cu un chip cu un lifting uşor ciudat), americanul Jesse Eissenberg cu ani buni în carieră acum, aici cu o tunsoare "cuminte", plus franţuzoaica Isabelle Huppert, de o forţă tragică ieşită din comun. Astfel îşi face el debutul în film de limbă engleză, iar rezultatul este glorios. Al treilea lungmetraj al său este o bijuterie dramatică, intimistă şi, neaşteptat de mult, pozitivă.
Însă revelaţia se numeşte Devin Druid, fiul mezin al acestei familii sparte, cel mai tânăr dintre bărbaţii care suportă în poveste absenţa mamei. Cei care au văzut deja la TV Olive Kitteridge îşi aduc aminte de el. O să-l tot vedem, pentru că drumul lui abia începe să-şi ia avânt.
Cum bine ştim din filmul precedent, regizorul are un stil potolit, o preferinţă pentru minimalism, fără multe explicaţii şi muzică în cadru. Lasă personajele să tacă pierdute în decor, în timp real, un tip de realism cu surdă tensiune dramatică mai bună decât orice altceva.
De data aceasta durerea este mult mai intensă, explicaţiile mai răstite, dar şi rezolvarea cu o fărâmă de speranţă. Moartea intră nedrept în fiecare cadru, provocând toate personajele la reacţii, crestându-i pe toţi. Accidentul de aici, grafic şi violent plastic, în ralenti, prezentat doar ca o opţiune, o viziune cum ar fi putut să fie.
Un tată bun şi blând, rămas cu doi băieţi mari în grijă, trebuie să-şi facă curaj şi să umble prin lucrurile soţiei dispărute, reporteriţă de război aflată mereu pe drumuri, ca să-i sorteze materialele pentru o expoziţie. Este momentul care declanşează revelaţii şi devoalări despre cea cu care a împărţit viaţa. Şi, din punctul acesta de vedere, ca şi al finalului de acceptare, filmul este rudă bună cu The Descendants cu George Clooney ca soţ şi tată care trebuie să-şi adune familia în jur sau Genova cu Colin Firth încercând să lege punţi cu copii săi. Este deci povestea, perspectiva tatălui, soţului, lipsa lui, grijile sale pentru propria viaţă înjumătăţită.
Fiul cel mare vine acasă să-l ajute. Este şi el tată şi va învăţa curând că familia este prioritară oricărei crize personale. Este şi povestea lui, criza, propriile amintiri despre momentele şi discuţiile cu mama.
Şi mai este fiul mic, încă la şcoală, un adolescent cu stilul lui autist, complet retras în tăceri, jocuri video violente şi muzică tare menite să-i amorţească durerea, confuzia, singurătatea. Este, de asemenea, mai cu seamă, şi povestea lui de a ieşi la lumină sau nu, de a depăşi cum poate moartea celei dragi.
Şi filmul are răbdare să-i urmărească pe toţi împreună şi pe fiecare în parte, cu micile lor detalii psihologice care dezvăluie încet disperarea fiecăruia.
Regizorul intercalează în povestea prezentului flashback-uri cu mama în popasurile de acasă, cu rănile ei de pe câmpurile de luptă ale planetei pe unde a fost şi a fotografiat, frânturi, cioburi de amintiri, perspective diferite, în funcţie de unghiul subiectiv al fiecăruia.
Nu e o dramoletă, există chiar sclipiri de umor care strălucesc neaşteptat în cursivitatea discursului. Şi sunt scene documentare cu cumplitele întâmplări de teren ale unor minorităţi aflate în conflict sau război, chipuri ale deznădejdii de pretutindeni care aduc în alb-negru şi mai multă tristeţe, veridicitate.
Este o banalitate a cotidianului, discuţii în cuplu sau de familie, cu replici nu foarte căutate, încercări de a păstra unitar acest careu de oameni diferiţi.
Încet, scenă după scenă, absenţa şi abulia ori furia personajelor masculine încep să se tocească, învaţă fiecare să se deschidă, punţile, podurile ridicate până atunci se lasă pentru dialog timid, pentru a rosti adevărul brut, în faţă.
Şi filmul te prinde, uiţi să respiri. Prim-planurile plac toate, ca şi replicile - mai ales cele din off -, ca şi rezolvările scenelor şi înlănţuirea lor.
Iar odată ce afli povestea fiului mai mic, cu finele intruziuni de fantastic, cu felul lui poetic de a vedea şi înţelege lumea, filmul creşte în intensitate, devine şi mai interesant, mai plin.
Probabil că toată lumea se va întreba ce film să vadă. Poate Steve Jobs sau alt film american. Însă, credeţi-mă, acesta este filmul de văzut, filmul săptămânii. Cu ritmul lui blând, cu fiorul tragic, cu durerea în surdină, cu finalul lui cântat.
Când durerea este prea mare, totul este să te ridici din pat în picioare. Pui un picior înaintea celuilalt şi viaţa te duce mai departe, unde vrea ea. Atunci veţi înţelege titlul, ce este acel ceva mai puternic decât bombele şi rănile lăsate de ele.