O mişcare inteligentă - The Hurt Locker la ProTv

Pe 7 martie 2010, în seara de dinaintea Galei Oscarurilor 2010, Pro TV a dat dovadă de o intuiţie extraordinară şi a difuzat filmul care, peste câteva ore, avea să câştige premiul cel mare: The Hurt Locker, al regizoarei Kathryn Bigelow. Într-o vreme în care televiziunile, în frunte cu Pro TV, se întrec în a da numai filme de categorie B sau C, mişcarea mi se pare surprinzătoare şi merită aplaudată.

Trecuse destul timp de când postul din Pache Protopopescu nu ne mai oferise surprize plăcute, aşa cum obişnuia să facă în primii ani de existenţă. Să sperăm, având în vedere puterea Pro TV de a da exemplu, că şi ceilalţi se vor gândi de-acum înainte cum să dea astfel de lovituri de marketing de pe urma filmelor valoroase. E adevărat, lovitura de marketing a Pro-ului a fost atenuată de faptul că Gazeta Sporturilor a distribuit DVD-ul cu The Hurt Locker cu câteva zile înainte - dar asta nu scade meritele postului TV. De altfel, televiziunea lui Sârbu a primit o binemeritată răsplată: în timpul difuzării filmului, a fost lider de audienţă.

Pe de altă parte, filmul regizoarei Kathryn Bigelow i-a lăsat indiferenţi pe mulţi - şi am auzit destule voci care spuneau că "nu e de Oscar". Desigur, dacă vedem ca filme de Oscar Titanicul sau The English Patient, The Hurt Locker nu e nici pe departe aşa ceva... În opinia mea, e o peliculă de-a dreptul fascinantă. Vă spune acest lucru un om care, atunci când dă de un film cu împuşcături, comando şi război - producţii de duzină, din care televiziunile noastre ne oferă cu generozitate - schimbă imediat canalul. Filmele de tip Rambo mi se par ridicole şi plictisitoare. Aparent, The Hurt Locker e o peliculă de război, cu militari, arme şi multe explozii. Ceea ce-l face să fie diferit şi ceea ce-i conferă valoare filmului lui Kathryn Bigelow este faptul că nu împuşcăturile sau luptele sunt personajele principale în acest film, miza lui nu este să ne arate personaje musculoase şi transpirate mânuind mitraliere grele.

Are suspans de te ţine tot timpul cu sufletul la gură, e alert şi nuanţat. În plus, nu e deloc tezist şi are marea calitate de a nu-i pune pe soldaţi să ţină discursuri moralizatoare despre datorie şi patriotism. Ca să nu mai vorbim de momentele de reală poezie, care le completează inspirat pe cele de suspans. Întrebat la un moment dat ce-l împinge să-şi pună viaţa în pericol dezamorsînd bombe, personajul principal ridică din umeri. Nu ne serveşte ceva înţelept sau bun de ridicat drapelul american. Este ceea ce este, şi atît. Un om care s-a obişnuit să trăiască cu iminenţa morţii şi care, în viaţa obişnuită, se simte stingher (extraordinară scena cu soldatul întors acasă şi pus să cumpere cereale dintr-un supermarket!).

Dincolo de ritmul filmului şi de observaţiile psihologice, interesante mi s-au părut micile detalii, din acest univers al exploziilor şi-al morţii, care se transformă în poezie pură: o pisică şchioapă care traversează, într-un moment de suspans, strada plină de moloz şi de gunoaie sau un zmeu pe care personajul principal îl vede imediat ce deschide ochii după ce fusese pus la pămînt de o explozie. Combinaţia dintre adrenalină, fineţe a observaţiei şi momentele de poezie face din The Hurt Locker un film pur şi simplu memorabil.

Cât despre mine, mă bucur că am votat pentru The Hurt Locker în grupajul dedicat premiilor Oscar din Adevărul literar şi artistic de săptămâna trecută!