Ideea de război - The Hurt Locker

Dacă doriţi să vedeţi ceea ce este războiul din Irak sau, cu alte cuvinte, dacă doriţi să vă apropiaţi cît mai mult de adevăr în ceea ce priveşte lupta din Irak, trebuie să urmăriţi No End in Sight, un documentar de Charles Ferguson. Veţi vedea cum sînt luate deciziile în spatele frontului, în birourile celor care coordonează războiul de la Pentagon, cît sînt ele de întemeiate din punct de vedere al logicii militare şi cît sînt ele de motivate din punct de vedere moral. Pe de altă parte, veţi vedea cum arată conflictul filmat în mod direct, în derularea sa, şi cum arată el în ochii şi mintea soldaţilor care îl susţin propriu-zis. Documentarul vorbeşte şi despre costurile aproximative ale războiului. În faţa cifrei respective (mult peste o mie de miliarde de dolari) vom şti că Ernesto Sabato avea dreptate în cartea sa de memorii Înainte de tăcere cînd spunea că speranţa de viaţă a omului ar fi fost dublă dacă banii investiţi în armament şi război în ultimii o sută zece ani ar fi fost acordaţi cercetărilor din medicină.

The Hurt Locker nu arată ceea ce este războiul din Irak. Filmul doamnei Bigelow ajută spectatorul să înţeleagă ceea ce înseamnă frontul din Irak (şi cele ca acesta). Unul dintre programele incluse în software-ul uman (software-ul fiind mintea din psihologia cognitivă) este percepţia. Pentru orice om, acumularea de informaţii despre realitate (cu ajutorul simţurilor) şi analizarea imediată a informaţiilor, ţin de fenomenul percepţiei. În urma interacţiunii dintre minte şi stimul, în cea dintîi rămîne o urmă, urma obiectului care a fost în cîmpul nostru perceptiv. Această urmă este reprezentarea pe care o avem despre obiectul respectiv. Reprezentările sînt responsabile de felul în care noi accesăm realitatea şi de felul în care o înţelegem. În relaţia dintre percepţie şi reprezentare, prima dintre facultăţile psihicului uman e responsabilă de apropierea (cît mai) exactă a realităţii. Cea de a doua e responsabilă de felul în care înţelegem realitatea şi, mai important, de ceea ce arătăm celorlalţi din realitatea despre care vorbim. Între minte şi realitate întotdeauna se află ideile (reprezentările) care îşi au punctul de plecare în realitate şi care structurează realitatea. În ceea ce priveşte războiul din Irak, The Hurt Locker este o astfel de idee (reprezentare).

În cvasi-totalitatea filmului, camera de filmat substituie ochii unui posibil spectator aflat la faţa locului, un spectator care încearcă să cuprindă toate detaliile unei misiuni. Montajul mimează necontenit funcţionarea aparatului vizual uman. Ritmul filmării şi al montajului este întotdeauna în legătură directă cu nivelul de informaţie existent în faptele care trebuie prezentate, în aşa fel încît înţelegerea fragmentelor să contureze o viziune despre eveniment ca ansamblu. Această coerenţă imagine-montaj-întîmplări face ca receptarea mesajului existent pe ecran să îi fie extrem de facilă spectatorului. E ca şi cum mintea privitorului e cea care structurează logic cursul acţiunii de pe ecran, în concordanţă cu posibilitatea ei de a asimila faptele. Dacă e o misiune în interiorul oraşului, intervenţie în public, agitaţie, camera aleargă de la detaliu la altul, focalizează, se retrage să acopere ansamblul, vine în preajma soldaţilor, iar în trecerea asta alertă de la un punct la altul ritmul său pare aranjat exact după suflul privitorului; fiecare cadru durează atît cît spectatorul poate asimila informaţie între o clipire şi o altă clipire. Cînd e o misiune în cîmp deschis - specifică şi ea războiului de gherilă, - cu două puncte izolate din care cîţiva oameni trag unii asupra altora - camera rămîne fixată asupra ţintei, aşteptînd deznodămîntul.

Corpul filmului e alcătuit din misiuni. Personajele filmului sînt membrii unei echipe de specialişti în dezamorsarea bombelor. Omul cheie în echipă e cel care face propriu-zis dezamorsarea, rolul celorlalţi e de a-l proteja pe acesta de la distanţă. Spre deosebire de jocurile video care tratează războiul modern, cum e Call of Duty 4, de care The Hurt Locker se apropie în ceea ce priveşte invitaţia la suspans şi la descărcare de adrenalină, filmul lui Kathryn Bigelow mai deschide o dimensiune, pe care jocurile întotdeauna o pierd din vedere: dimensiunea umană a conflictului. Vedem portrete umane, identificăm figuri, putem discuta despre camaraderie. Dar observăm şi exagerări.

Pe o stradă din Bagdad, sergentul William James (acelaşi nume îl purta şi cel care, acum o sută de ani, teoretiza pragmatismul) scoate din ţărînă un proiectil şi taie firele amorsei. Descoperă un alt fir care-l duce, cîţiva metri mai încolo, la un mănunchi de proiectile. Le dezafectează şi pe acestea, totul sub privirile celui pe care treptat începem să-l bănuim că a plasat bombele în stradă. E un crescendo bine condus al emoţiei în alternanţa celor două unghiuri de vedere - James desface cu atenţie bombele, irakianul priveşte din spatele unui geam, din înălţimea unei clădiri de pe strada respectivă, - peste care suprapunem tensiunea dată de gîndul unei explozii iminente... dar e uşor neverosimilă privirea pe care şi-o aruncă băieţii implicaţi în afacerea asta: irakianul coboară din casă, dar e inutil să mai monteze detonatorul la capătul firului care lega bombele în paralel - James îi arată că le-a dezamorsat, irakianul se strecoară printre blocuri şi, ca recunoaştere a vinei, aruncă detonatorul.

Într-un film care tratează atît de clinic relaţia viaţă-moarte pe front, care circumscrie atît de atent absurditatea liniei care separă viaţa de moarte în război, micile incursiuni moralizatoare lucrează exact ca specialistul din armata americană, dezamorsează tensiunea momentană. O altă problemă a filmului o găsim în încheierea poveştii. James îi spune fiului său o poveste despre lucrurile pe care ajungi să le iubeşti în viaţă, despre cele în care te regăseşti cu adevărat, apoi decide să revină pe front. Hotărîrea sa răspunde ideii cu care filmul se deschide. Motto-ul filmului afirmă că war is a drug şi exact asta vedem în final. E un fel de quod erat demonstrandum prin care complexitatea privirii asupra războiului e redusă la o idee, la una dintre ideile pe care filmul le discută. Pe de altă parte, trebuie să recunosc: întoarcerea lui James pe front e o opţiune mai sănătoasă din punct de vedere al sensurilor eliberate decît ar fi fost încercarea sa de a se acomoda cu familia, după ce, în discuţiile pe care le are pe front cu colegul său Sanborn, arată că n-are niciun respect pentru familie ca valoare socială.

Dincolo de aceste mici paranteze care ţin mai mult de apetitul meu pentru realism cinematografic sau care ţin de o dorinţă personală de a fi văzut un film perfect deschis în toate laturile sale (ori motto-ul şi finalul îl limitează), The Hurt Locker e un film bun, un film care curge neobosit, fără să facă propagandă, e un film-emblemă pentru ceea ce înseamnă conflict în Orientul Mijlociu. Două ore trec pe nerăsuflate şi e tare plăcut să vezi că o femeie vine şi limpezeşte un teritoriu - al filmului care discută războiul contemporan - în care bărbaţii bîjbîiau de mai bine de un deceniu.