Asociate cu luxul şi exuberanţa, ceramica şi mozaicul sunt decoraţiuni larg răspândite în Spania şi Portugalia, unde le-au adus maurii. Aici, în Catalonia mai precis, a creat un val de arhitecţi de seamă ai secolului XX. Antoní Gaudí e cel mai important dintre ei (secondat de Josep Maria Jujol şi Sebastià Ribò la mozaicuri) - casele lui au fost admirate, printre alţii de Michelangelo Antonioni în Professione: reporter (1975). Câteva scene sunt filmate pe acoperişul Casei Milà, din Barcelona, printre coşurile în formă de războinici şi măşti, iar în holul casei, unul din personaje întreabă retoric, perplex de admiraţie, dacă arhitectul a fost nebun. Prin gura lui vorbeşte însuşi Antonioni, vădit impresionat de fantezia lui Gaudí.
Antonioni e un regizor în general destul de auster, care cu greu poate fi asociat cu exuberanţa ceramicii. Mult mai la îndemână pentru o astfel de asociere e un regizor prin excelenţă baroc - Peter Greenaway. Asocierea nu e forţată, dacă avem în vedere mai ales faptul că Greenaway e şi arhitect, şi pictor/desenator, şi dacă ne gândim la fantezia nebună de care dă dovadă în filmele sale de-a lungul timpului. Tributul arhitectural al lui Greenaway e cel mai evident în The Belly of an Architect (1987), dedicat memoriei unui vizionar utopic din secolul al XVIII-lea - Etienne-Louis Boullée. Un arhitect american, dezabuzat şi deprimat, trebuie să meargă la Roma pentru o expoziţie dedicată lui Boullée. În acelaşi timp, soţia lui e însărcinată (pe lângă faptul că are un amant) şi naşte un copil conceput, pare-se, în tren, la graniţa dintre Franţa şi Italia, şi de aceea neştiindu-se exact ce naţionalitate va avea - cel mai probabil europeană (ironie la adresa lărgirii Europei?). El însuşi e obsedat de problemele de stomac pe care le are - paralela între rotunjimile arhitecturii lui Boullée şi pântecul arhitectului fiind una din cheile principale de lectură ale filmului.
Unul din cele mai extravagante filme ale lui Greenaway e însă The Cook, the Thief, His Wife & Her Lover (1989) - povestea câtorva personaje ale căror vieţi se intersectează mai mult sau mai puţin întâmplător, centrat de data asta pe tema gastronomiei. Însăşi construcţia filmelor lui Greenaway e una mozaicată de multe ori, nu chiar atât de spartă ca cea a filmelor sociale-frescă, ci în sensul urmăririi mai multor fire narative. Pe lângă elucubraţiile gastronomice şi irealele apariţii ale androidului ce cântă din când în când arii de opere, se împletesc câteva poveşti de iubire, gelozie patologică, trădare, dominare şi răzbunare. Filmul se termină, apocaliptic, cu gătirea amantului ucis de către soţul tiran şi cu forţarea acestuia din urmă de a-l mânca pe primul - terifiantă şi cinică scenă de canibalism.
Dar cel mai terifiant din filmele lui Greenaway e The Baby of Mâcon (1993), în care deliranta scenă a violului multiplu, în catedrala din Mâcon-ul secolului XVII, în semn de penitenţă-purificare, e una din cele mai insuportabile din istoria cinematografului. Imagini coşmareşti închinate pictorilor ilustratori ai Apocalipsei, pe fondul unui fast cinematografic ieşit din comun, dar caracteristic filmelor lui Greenaway. Fast care se regăseşte şi în The Pillow Book (1996), în care zoom-ul cade pe o artă la fel de extravagantă ca întreaga operă cinematografică a lui Greenaway - tatuajul. De la tatuajul propriu-zis, Greenaway ajunge la pielea tatuată ca obiect în sine, devenită pergament atunci când e desprinsă de pe corpul fiinţei moarte. The Pillow Book seamănă încă şi mai mult cu o operă în ceramică prin multele cadre în care e împărţit ecranul, a cadrelor în cadru şi a arabescurilor ce le traversează deseori.
Filmele lui Greenaway înseamnă enorm pentru cinematograful de astăzi - e opera unui geniu, plină de paradoxuri, dar de o originalitate rară. E, la fel ca decoraţiunile ceramice, plină de lumină, culoare şi exuberanţă.