Dimensiunea cercului
Antieroul nostru (George Piştereanu) se învîrte în curtea puşcăriei, pe lîngă gardurile de sîrmă. Camera de filmat zăboveşte asupra lui şi, cînd crezi că se va termina, o ia de la capăt. Nu există nicio ieşire, ştie şi el, ştim şi noi. Prin gardul de sîrmă îşi vede fratele mai mic care se urcă în maşina mamei şi pleacă. Loviturile de baston ale poliţistului curg peste spatele lui ca o ploaie de vară.
Repetiţia
"Eşti o curvă", îi spune Silviu mamei lui venite să-l vadă. Reproşurile făcute femeii care l-a născut dar n-a ştiut să-l crească, au ca obiectiv apărarea fratelui. "Vrei să-l nenoroceşti şi pe el cum m-ai nenorocit pe mine?" Antieroul se simte responsabil faţă de fiinţa crescută de el şi care are încă nevoie de protecţie. Palmele mamei curg peste el ca o ploaie de vară.
În puşcărie, ca să te faci ascultat, trebuie să fii autoritar şi repetitiv. "Ieşi afară, blondule", repetă Silviu după ce ia fata ostatică (Ada Condeescu). Repetă ordinele la fel, în faţa colegilor de puşcărie, a gardienilor, în faţa directorului, pentru ostatică: făpturi de lut pe care trebuie să le trezească şi să le aducă la ascultare suflarea lui chinuită. Calitatea lui constă în faptul că ştie, poate şi vrea să ducă la bun sfîrşit ceea ce îl interesează cu adevărat, spre deosebire de colegii lui care vieţuiesc într-un strat superficial şi comod. Din cauza asta nu ripostează cînd unul dintre "vieţaşi", cu lecţia pe jumătate învăţată, îl întreabă obsesiv în timp ce îl loveşte: "Ţi-e frică că nu te mai liberezi, spune, ţi-e frică, nu-i aşa?" Mut, nemişcat, primeşte palmele ca pe o ploaie caldă de vară.
Tensiunea sexuală
Absolventul de filosofie Florin Şerban ştie că înlănţuirea a două trupuri goale nu aduce maximum de trăire în spectator. El improvizează aşteptarea, dă curs speranţei într-o idilă. Îmbrăcat şi cu un ciob de geam în mîna care-i sîngerează, îşi plimbă partenera ca pe un ring de dans. Spectatorii ştiu deja că el nu este "băiatul rău" şi n-au a se teme pentru viaţa fetei care pare să-l înţeleagă.
O corectitudine aproape dementă
Antieroul îşi respectă promisiunea de a bea o cafea cu partenera lui de suferinţă. După negocieri, el pleacă în trombă cu maşina directorului spre cel mai apropiat bar comunal. Nu sparge pahare, nu-şi dă în petec în faţa chelneriţei, nu ameninţă. Doar bea o cafea, într-o linişte concentrată şi apăsătoare. Nu e nevoie să vorbească, doar se privesc.
Sfîrşitul îl găseşte în stradă, cînd merge să se predea, cu mîinile pe cap. Nu e sfîrşitul vieţii, nu-l împuşcă nimeni. Nu e nici sfîrşitul idilei: spectatorului poate să-i încolţească ideea că nu e totul pierdut.
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.