Momentul din care filmul îşi pierde orice fel de coerenţă, alunecând înspre un derizoriu din care nu reuşeşte să mai iasă până în final, îl constituie secvenţa întâlnirii dintre protagonist şi mama sa în timpul unei vizite a acesteia la închisoare. Neconvingătoare e, din păcate, prestaţia Clarei Vodă (excelentă în trecut în regia lui Cristi Puiu şi satisfăcătoare în cea a lui Adrian Sitaru) în rolul mamei băiatului. Piştereanu, de asemenea, devine repetitiv în grimase şi în gesturi, intrând într-o zonă clişeică a interpretării unui moment lipsit de complexitate şi dus prea mult înspre melodramă încă din faza de scenariu. De altfel, eşecul lui Eu când vreau să fluier, fluier se datorează în primul rând scenariului găunos scris de Cătălin Mitulescu şi de Florin Şerban după piesa de teatru omonimă a Andreei Vălean. Incapabili să ofere consistenţă unei scene dificile precum cea a reuniunii protagonistului lor cu cea care pare a-i fi cauzat ajungerea la închisoare, scenariştii încearcă să se salveze din penibilul dramaturgic apelând la mici glumiţe, considerând probabil că o scenă rivalizând toate telenovelele de doi lei în care personajele îşi destăinuie monocord reciproc exact ceea ce gândesc, ajustându-şi tonul gravităţii momentului, poate căpăta natureleţe prin inserarea unor replici dezinvolte de tipul "M-am făcut că am mâncat", dată de Silviu drept răspuns uneia a mamei: "Doamne, ce mare te-ai făcut!"
Scenele care frizează ridicolul sunt două la număr, una dintre ele extrem de importantă şi de lungă în economia filmului, cealaltă scurtă, dar dorindu-se încărcată de emoţie. Revolta lui Silviu, contorizând aproape o treime din durata lui Eu când vreau să fluier, fluier şi constituind punctul său culminant, e ilogic scrisă şi realizată, sfidând inteligenţa şi bunul simţ al privitorilor. Niciunul dintre personaje nu îi opune rezistenţă protagonistului, nici poliţiştii, folosiţi pe toată durata filmului mai degrabă ca un detaliu de recuzită, nici colegii de celulă, mai mulţi la număr, care, la o simplă somaţie a acestuia părăsesc încăperea, nici directorul închisorii, nici captiva Ana, nici mama, absolut nimeni. Timp de 30 de minute suntem invitaţi să asistăm la prăbuşirea unui film, culminând cu scena de final în care opresorul şi victima schimbă la o masă dintr-o benzinărie câteva vorbe drăgălaşe de tipul "E o zi frumoasă (el)", "Îţi place? (n.mea. cafeaua) (ea)", "Da, e foarte bună" (el) "Îmi mai comanzi şi mie o cafea până mă întorc? (el) etc. Fără dubii, Eu când vreau să fluier, fluier a fost realizat fără un prea mare discernământ dramaturgic sau regizoral şi constituie un debut modest pentru un cineast care a fost în mod inexplicabil aureolat cu două premii importante la un festival de film mediatizat, dar a cărui reputaţie păleşte din ce în ce mai tare în ultimii ani din cauza palmaresului său dubios.
Eu când vreau să fluier, fluier
România - Suedia 2010
Regie: Florin Şerban
Scenariu: Cătălin Mitulescu, Florin Şerban
Imagine: Marius Panduru
Montaj: Sorin Baican, Cătălin Cristuţiu
Editare sunet: Florin Tăbăcaru
Costume: Augustina Stanciu
Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu, Clara Vodă, Mihai Constantin.
