Derizoriu - Eu când vreau să fluier, fluier

Prima treime a lui Eu când vreau să fluier, fluier promite să ofere spectatorilor o experienţă cinematografică decentă, deşi nu excepţională. Camera dirijată de Marius Panduru îl urmăreşte în tăcere pe George Piştereanu, interpretul lui Silviu, îi stă în ceafă la propriu de cele mai multe ori, creând un tip de suspans pe care Jean-Pierre şi Luc Dardenne l-au adus la un rafinament absolut în Le fils (Fiul, 2002), oferind astfel epigonilor un teren de tatonări stilistice suficient de generos. Florin Şerban debutează în regia de lungmetraj cu Eu când vreau să fluier, fluier, aşa că era normal, deşi nu neapărat lăudabil, să încerce piste deja bătătorite, menite a-i facilita în viitor găsirea unei identităţi cinematografice proprii. Iar, în acest sens, cadrele în care personajul principal masculin e surprins în mişcare, mizanscena imitând-o pe cea din filmul fraţilor Dardenne menţionat adineauri, reuşesc să inducă o stare de expectativă, fără a fi încă justificate din punct de vedere dramaturgic. Spun asta deoarece, precum în Le Fils, o stilistică atât de extremă îşi devoalează funcţionalitatea pe măsură ce traiectoria personajului urmărit astfel capătă consistenţă. În Eu când vreau să fluier, fluier acest tip de opţiune stilistică este, însă, banalizată de apelarea la un montaj sacadat din punct de vedere al ritmului, cadrele de urmărire fiind întrerupte de scurte interludii statice ilustrând habitatul protagonistului. Interpretările modeste ale personajelor episodice sau secundare din prima parte a filmului (poliţişti, puşcăriaşi, fratele mai mic al lui Silviu interpretat de Marian Bratu, de regăsit şi în Lampa cu căciulă al lui Radu Jude, directorul închisorii interpretat de Mihai Constantin, studenta Ana, interpretată de Ada Condeescu) pot fi trecute pe moment cu vederea, apariţia lui George Piştereanu fiind atât de electrizantă (scena primei întâlniri cu Ana e, de altfel, şi singura unde acesta, preţ de câteva minute bune, imprimă graţie filmului) încât pare capabilă să distragă atenţia de la stângăciile regizorului şi ale colegilor de distribuţie.

Momentul din care filmul îşi pierde orice fel de coerenţă, alunecând înspre un derizoriu din care nu reuşeşte să mai iasă până în final, îl constituie secvenţa întâlnirii dintre protagonist şi mama sa în timpul unei vizite a acesteia la închisoare. Neconvingătoare e, din păcate, prestaţia Clarei Vodă (excelentă în trecut în regia lui Cristi Puiu şi satisfăcătoare în cea a lui Adrian Sitaru) în rolul mamei băiatului. Piştereanu, de asemenea, devine repetitiv în grimase şi în gesturi, intrând într-o zonă clişeică a interpretării unui moment lipsit de complexitate şi dus prea mult înspre melodramă încă din faza de scenariu. De altfel, eşecul lui Eu când vreau să fluier, fluier se datorează în primul rând scenariului găunos scris de Cătălin Mitulescu şi de Florin Şerban după piesa de teatru omonimă a Andreei Vălean. Incapabili să ofere consistenţă unei scene dificile precum cea a reuniunii protagonistului lor cu cea care pare a-i fi cauzat ajungerea la închisoare, scenariştii încearcă să se salveze din penibilul dramaturgic apelând la mici glumiţe, considerând probabil că o scenă rivalizând toate telenovelele de doi lei în care personajele îşi destăinuie monocord reciproc exact ceea ce gândesc, ajustându-şi tonul gravităţii momentului, poate căpăta natureleţe prin inserarea unor replici dezinvolte de tipul "M-am făcut că am mâncat", dată de Silviu drept răspuns uneia a mamei: "Doamne, ce mare te-ai făcut!"

Scenele care frizează ridicolul sunt două la număr, una dintre ele extrem de importantă şi de lungă în economia filmului, cealaltă scurtă, dar dorindu-se încărcată de emoţie. Revolta lui Silviu, contorizând aproape o treime din durata lui Eu când vreau să fluier, fluier şi constituind punctul său culminant, e ilogic scrisă şi realizată, sfidând inteligenţa şi bunul simţ al privitorilor. Niciunul dintre personaje nu îi opune rezistenţă protagonistului, nici poliţiştii, folosiţi pe toată durata filmului mai degrabă ca un detaliu de recuzită, nici colegii de celulă, mai mulţi la număr, care, la o simplă somaţie a acestuia părăsesc încăperea, nici directorul închisorii, nici captiva Ana, nici mama, absolut nimeni. Timp de 30 de minute suntem invitaţi să asistăm la prăbuşirea unui film, culminând cu scena de final în care opresorul şi victima schimbă la o masă dintr-o benzinărie câteva vorbe drăgălaşe de tipul "E o zi frumoasă (el)", "Îţi place? (n.mea. cafeaua) (ea)", "Da, e foarte bună" (el) "Îmi mai comanzi şi mie o cafea până mă întorc? (el) etc. Fără dubii, Eu când vreau să fluier, fluier a fost realizat fără un prea mare discernământ dramaturgic sau regizoral şi constituie un debut modest pentru un cineast care a fost în mod inexplicabil aureolat cu două premii importante la un festival de film mediatizat, dar a cărui reputaţie păleşte din ce în ce mai tare în ultimii ani din cauza palmaresului său dubios.


Eu când vreau să fluier, fluier
România - Suedia 2010
Regie: Florin Şerban
Scenariu: Cătălin Mitulescu, Florin Şerban
Imagine: Marius Panduru
Montaj: Sorin Baican, Cătălin Cristuţiu
Editare sunet: Florin Tăbăcaru
Costume: Augustina Stanciu
Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu, Clara Vodă, Mihai Constantin.

Citiţi piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.