Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Eu când vreau să fluier, fluier

Dorinţă de autenticitate - Eu când vreau să fluier, fluier


Hotnews.ro, martie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
S-a scris atât despre lungmetrajul de debut al lui Florin Şerban, premiat la Berlin, încât românii au probabil impresia că e ca şi cum l-ar fi văzut deja. S-a strâns şi de un inventar al criticilor - aduse de cei care, normal, nu au văzut filmul a cărui premieră a fost pe 26 martie 2010: iarăşi sărăcie, iar ţigani care să impresioneze juriile festivalurilor, minimalism naşpa, aşteptăm filme despre o Românie normală, peliculele româneşti premiate în afară sunt nişte porcării. Chiar aşa, de ce aţi mai vedea filmul?

Nu e un patriotism de doi lei, dar banii pe care i-aţi da pe bilet (în loc să luaţi filmul de pe net) ar fi o contribuţie modestă, dar personală la producţia unui alt film care peste un an, doi ar putea lua un alt premiu important. Sau, mai bine, aţi contribui la finanţarea "unui film normal despre o Românie normală", în care imaginea să fie "frumoasă", sunetul clar, subiectul uşor - e adevărat, piaţa duce lipsă de astfel de filme. Dovadă că cereţi lejeritate unor filme care nu îşi propun asta, la fel cum cereţi reţetă americană (mai ales cadre scurte!) de la nişte cineaşti care au cu totul alt stil. De ce aş cere de la La dolce vita să fie Jandarmul şi extratereştrii sau The Hurt Locker?

Dar nu aşa vroiam să încep. Eu când vreau să fluier, fluier merită văzut măcar pentru faptul că a fost făcut cu sinceritate şi cu o ostentativă (!) lipsă de ostentaţie. Mă îndoiesc profund că regizorul Florin Şerban şi producătorii Daniel şi Cătălin Mitulescu nu şi-au dat seama că subiectul e sinucigaş pentru sălile din România. Nu ştiau că o comedie cu Moş Crăciun vinde mai multe bilete? În altă ordine de idei, cât de fraieri ar putea să mai fie occidentalii încât să vibreze azi la filme româneşti cu şi despre deţinuţi sau, în general, la "mizerabilismul" românesc încât să premieze nişte filme doar pe baza subiectului?

Criticii buni, care miros o reţetă cu precizia unui câine şoricar, simt când un film se conformează unei reţete. Şi nu le place. Criticii străini care au scris de bine despre filmul lui Florin Şerban la Berlin nu au scris atât de laudativ cum au făcut-o despre 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile la Cannes, dar au apreciat faptul că e frust, natural, sincer şi direct. Tot ei (criticii) au spus deja că minimalismul nu poate fi exploatat prea mult pentru că dă în suprasaturaţie. Dar filmul lui Şerban nu e minimalist. E atât de preocupat de a fi autentic încât ignoră ideea de stil. Şi nu e La dolce vita dar, într-o perioadă în care totul în cinema s-a inventat deja deci totul se copiază, are naivitatea de a fi egal cu sine şi de a-şi asuma greşelile.

Filmul tratează despre un tânăr, Silviu, care mai are câteva zile până să fie eliberat din închisoare. Lucrurile se precipită când află că mama sa a revenit din Italia pentru a-l lua pe fratele mai mic. Asta e tot. Sau aproape tot. Silviu cunoaşte o studentă la Sociologie care face practică la penitenciar. Ea are buze frumoase. El e tot mai disperat că nu va putea preîntâmpina plecarea fratelui şi că mama îl va nenoroci şi pe micul Marius aşa cum l-a nenorocit pe el (dovadă că a ajuns unde a ajuns.). Derapajul nu e departe. Ghinionul fetei e că se nimereşte acolo. Flirtul se hrăneşte din pericol. Epilogul e previzibil. Liniştea care se lasă după e necesară şi pentru personaje, şi pentru noi, care am gâfâit o dată cu ele.

Eu când vreau să fluier... nu are respiraţia amplă, calculată a filmului lui Jacques Audiard, Un prophète, şi nici pe cea sacadată, de metronom a lui The Hurt Locker, pentru că îşi propune să ne arate lucrurile aşa cum s-ar petrece în realitate. Nu-mi spuneţi că în realitate personajul pe care îl joacă Jeremy Renner în filmul lui Kathryn Bigelow nu se poate bâlbâi o dată din grabă sau neatenţie. Sau că evenimentele se desfăşoară şi în viaţa de zi cu zi după tăieturi eficiente care înlătură pauzele de joc şi senzaţia că timpul a înlemnit şi noi odată cu el.

E adevărat că, fiind obişnuiţi cu filmele americane, ne aşteptăm ca totul să funcţioneze după o rigoare care nu e cea a realităţii. Florin Şerban şi co-scenaristul Cătălin Mitulescu au prelucrat materialul oferit de piesa de teatru a Andreei Vălean şi au făcut în aşa fel încât desfăşurarea evenimentelor să curgă fără să aibă un ritm vizibil (suntem într-o puşcărie) până când, de la un moment încolo lucrurile să se precipite iar izbucnirea lui Silviu să fie iminentă.

Imaginea lui Marius Panduru e în ton cu tonul filmului. Nu edulcorează şi nu stilizează pentru că nu suntem la mare în concediu, ci într-o puşcărie unde există o continuă luptă pentru putere, iar eroul e supus unor presiuni tot mai mari din toate părţile. Aparatul de filmat nu amuşinează de departe, ci e prezent în ceafa personajelor (revista Variety a scris pe bună dreptate că urmărirea cefei protagonistului e ultra-folosită, că e un procedeu care a obosit). Aparatul ne oferă ocazia de a fi martorii poveştii, el e intermediarul. Imaginea e în mod voit autentică, imediată.

Filmul e lipsit de ritm, dezordonat, aşa cum reacţionează şi Silviu când fură mingea colegilor şi dă nişte pase aiurea cu ea. Un soi de ritm apare când se repetă cadrul de la masa din cantină. De ce fel de ritm avem nevoie când senzaţia de iremediabil e atât de prezentă?

Aceeaşi dorinţă de autenticitate l-a făcut pe regizor să caute pe cât s-a putut interpreţi neprofesionişti. E puţin spus că George Piştereanu, care era în clasa a XII-a când a făcut filmul, e un pariu câştigat. Cât de colţos şi de iraţional, cât de dur şi de rănit poate fi pe ecran acest băiat atât de blând în viaţa de zi cu zi... Cealaltă descoperire e Ada Condeescu. La 21 de ani şi câteva scurtmetraje făcute la UNATC, unde e studentă, are naturaleţea pe care alţi actori o capătă în zeci de ani de muncă. Clara Vodă în rolul mamei e elementul-cheie al filmului. Din cauza mamei se întâmplă ce se întâmplă.

Cu deţinuţii care îşi joacă de fapt propriile roluri e altă mâncare de peşte. Pentru ei şi din pricina lor, acesta nu e un simplu film, iar munca la el e mai importantă decât ce vedem pe ecran sau premiile de la Berlin. Povestea lui Silviu e şi povestea lor. Nu s-au născut ca să fure sau să ucidă, dar au avut ghinionul unei familii proaste şi a unui context care i-a împins în greşeală. Faptul că noi am avut mai mult noroc nu ne face neapărat mai buni.

Eu când vreau să fluier... are greşelile lui. Una e cea cu aparatul care stă prea mult în ceafa eroului. Alta e că uneori scene bazate pe improvizaţie nu par nici reale, nici bine jucate - interpreţii poticnindu-se în timpul replicii. Din punct de vedere dramaturgic, gestul lui Silviu e întâmpinat de gardieni şi de directorul penitenciarului cu o prea mare lipsă de reacţie. Dacă Silviu a ajuns jupân, adică un fel de şef, de ce se poartă unii deţinuţi aşa urât cu el?

Acestea nu sunt însă nişte chestii majore, pot fi parţial înţelese prin prisma autenticităţii dorite de regizor. Tema socială e, în ultimă instanţă, un element care putea lipsi. Nu socialul e, cred, miza acestui film, cât dorinţa lui Florin Şerban de a face un anumit soi de cinema. Iar acest pariu cred că i-a ieşit. Sper însă că şi-a asumat riscul să nu prindă la publicul larg.


Eu când vreau să fluier, fluier
Regia: Florin Şerban,
Scenariul: Florin Şerban şi Cătălin Mitulescu,
Cu: George Piştereanu, Ada Condeescu, Clara Vodă, Mihai Constantin.

Sageata Citiţi piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.




 Toate articolele despre Eu când vreau să fluier, fluier


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

Sageata Alte linkuri: imdb.com
 Alte articole de Iulia Blaga


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 10 - Anul 2010, Iulia Blaga
 Eu când vreau să fluier, fluier a cucerit Suedia, Comunicat de presă
 George Piştereanu în cursa pentru Cel mai bun Actor European, 2010, Comunicat de presă
 Eu când vreau să fluier, fluier - piesă şi film, Andreea Chindriş
 Curaj - Eu cînd vreau să fluier, fluier, Eva Weissman
 Toate articolele despre Eu când vreau să fluier, fluier


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer