Hotnews.ro / martie 2010
Antichrist
Akira Kurosawa, de la a cărui naştere s-au împlinit pe 23 martie 100 de ani, a fost întrebat odată care e mesajul nu ştiu cărui film al său. "Dacă aş fi ştiut, n-aş mai fi făcut filmul. Aş fi scris mesajul pe o pancartă şi aş fi stat cu ea în braţe", a răspuns cineastul. Lars von Trier probabil că ar fi dat un răspuns şi mai dur. Antichrist rulează peste tot în lume - din pricina unor secvenţe foarte dure - în variante cenzurate sau integrale dar cu limite de vârstă. La noi a intrat în 26 martie 2010 cu interdicţie pentru minori.


Dacă Breaking the Waves, filmul cu care a luat în 1996 Marele Premiu al Juriului la Cannes avea o logică, Antichrist nu te mai lasă să desluşeşti de la început şi până la sfârşit "ce a vrut să zugrăvească autorul". N-ar fi o catastrofă, arta nu cere musai logică. Dar dacă Breaking the Waves era un film care făcea din femeie o sfântă, Antichrist o aruncă în cealaltă extremă, demonizând-o. Sexul e moneda curentă a ambelor filme, dar rata de schimb e cu totul alta. Bess se culca în Breaking the Waves cu alţi bărbaţi ştiind că aşa îl va vindeca pe soţul ei aflat pe patul spitalului, lucru care - miraculos -, se şi întâmplă.

Eroina interpretată de Charlotte Gainsbourg în Antichrist ajunge să se auto-mutileze şi să considere că tot ce e rău în lume vine de la femeie. Între cele două filme e o distanţă care se măsoară în ani-lumină. Ce e cu acest misoginism? Este el real aşa cum real era (poate) şi elogiul feminităţii în Breaking the Waves? Care e motivaţia dorinţei danezului de a şoca? (Filmul a primit la Cannes un anti-premiu, pentru că e misogin, din partea Juriului Ecumenic prezidat de Radu Mihăileanu.) E greu de răspuns la aceste întrebări, greu probabil şi pentru Lars von Trier.

Un critic american şi-a încheiat cronica spunând că pe genericul de final scrie că actorii au avut consiliere psihologică, dar că ar trebui să aibă şi spectatorii. Exprimarea puţin forţată ascunde, poate, altceva. Încă din caietul de presă al filmului de la Cannes (unde proiecţia de presă a fost punctată de râsete ironice şi s-a încheiat cu fluierături, mai ales când a apărut scris că filmul e închinat memoriei lui Andrei Tarkovski), von Trier a recunoscut că a realizat filmul în toiul unei depresii şi că munca l-a ajutat dpdv psihic. Nu e primul artist care lucrează în miezul depresiei, dar depresia (şi altceva?...) ar putea fi un alibi pentru lipsa de coerenţă a filmului, ca şi pentru misoginismul său sau preferinţa pentru un horror atât de întunecat încât î(ţ)i scapă miza.

Un psihanalist ar încerca explicaţii mai valabile pentru demersul cineastului, dar câteva lucruri putem înţelege singuri. De pildă, faptul că violenţa revelează dorinţa lui von Trier de a creşte tensiunea până la un climax sângeros, în care tot ce e natural rău în personaje să iasă la iveală şi să se confrunte. Dacă von Trier crede că oamenii sunt în mod natural răi înseamnă că depresia lui era foarte adâncă.

În 1975, când a ieşit Salò, controversatul film al lui Pier Paolo Pasolini, s-a spus şi despre el că e pornografic. E suficient să te întrebi ce te poate excita în acest film încât să-l numeşti pornografie ca să începi să decodifici sexul în altă cheie decât cea imediată.

Când soţilor din Antichrist le moare copilul în toiul unei partide de sex, doliul care urmează - în loc să structureze durerea şi s-o limpezească treptat - trezeşte cele mai întunecate şi mai agresive rezerve din bărbat şi femeie (numiţi în film El şi Ea.). El e psiholog, poziţie care îi permite să-şi refuleze durerea în spatele profesiei, cu atât mai mult cu cât soţia pare cea mai afectată. Personajul interpretat de Willem Dafoe începe terapia cu soţia pe care o conduce cu voce egală, profesională (şi enervantă!) prin toate etapele existente în tratate, spunându-i exact ce spune un terapeut în asemenea situaţii. Poate să îţi ia un timp până să realizezi că acest bărbat e un monstru şi că insensibilitatea lui e de o mie de ori mai gravă ca "jelirea atipică" a soţiei.

Împărţit, aşa cum ne-am obişnuit de la Dogville, în capitole, filmul evoluează încet, sigur şi frumos pe linia unui thriller psihologic. Cuplul se mută la cabana familiei din pădure, tocmai pentru că Ea a dezvoltat un comportament anxios şi a identificat pădurea ca element anxiogen. Devine fascinantă această explorare a minţii omeneşti identificată geografic cu cabana înconjurată de o natură vag ostilă. Soţul se achită conştiincios de sarcinile sale profesionale, dar explorarea subconştientului soţiei - la care invită prezenţa ameninţătoare a pădurii - declanşează propria sa pedalare în gol.

O vulpe care rosteşte Haosul domneşte! / Chaos reign! (sursă de râsete la Cannes) nu e, poate, o ironie cât o sugestie că natura (umană) e mult mai monstruoasă decât credem şi că ramele pe care le aduce ideea de film (creat de imaginaţia cuiva - ca un coşmar, ca o fantasmă) pot avea efectul unor lupe. E vulpea lui von Trier sau vulpea soţului?

Apariţia vulpii alterează cursul filmului care începe să alunece în horror, din momentul în care soţul descoperă evidenţa faptului că soţia avea nişte tulburări încă înaintea accidentului copilului. Dar pe urmă lucrurile încep să se prăvălească şi să devină tot mai greu de privit. Ce fusese până atunci o radiografie a fricii - iar von Trier ştie prea bine ce înseamnă să te temi şi să ai fobii - se transformă într-un horror nemotivat psihologic sau dramaturgic decât de varianta naturii profund negative proprii nu doar femeilor, cât şi bărbaţilor - vezi finalul.

Dacă unele imagini sunt de un kitsch perfect, cum e ultimul cadru sau cel în care cad ghinde cu încetinitorul peste Willem Dafoe, imaginea lui Anthony Dod Mantle e unul dintre puţinele lucruri general acceptate ca reuşite în film. Tot aici intră şi interpretarea celor doi actori care n-au avut deloc o muncă uşoară. De altfel, Charlotte Gainsbourg a fost premiată la Cannes cu Premiul de interpretare feminină nu doar pentru a o distinge de restul actriţelor, ci şi pentru că era singurul element al filmului pentru care juriul a fost unanim de acord că merită premiat.

Şi totuşi, cine e Antichristul, opusul divinităţii? După ce am văzut filmul de două ori, înclin să cred că filmul nu e atât misogin cât mizantrop şi că Lars von Trier consideră Antichristul natura umană, coruptă în Eden (numele cabanei) nu de sex (e normal să fie pus în ecuaţie cu instinctul morţii), cât de străfundurile ei imposibil de văzut în totalitate şi de descifrat. Ca şi filmul.

P.S.: Traducătorul în română al filmului face o greşeală majoră când echivalează "gynocide" cu "genocid". "Gynocide" se referă la uciderea sistematică a membrilor de acelaşi sex ai unei comunităţi.


Antichrist
Scenariul şi regia Lars von Trier.
Cu Charlotte Gainsbourg şi Willem Dafoe.
Interzis spectatorilor sub 18 ani.

Regia: Lars von Trier Cu: Willem Dafoe, Charlotte Gainsbourg

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus