Natura lui Tarkovski doare, ca şi la von Trier. Sensul vieţii, al lumii în care existăm, echilibrul nostru moral interior stă şi în înfiorarea ierbii, a frunzelor în calea vîntului. Un telefon cu firul tăiat care sună într-o casă părăsită din pădure (ascultă sunetul ghindelor care cad pe acoperiş, la von Trier), o uşă pe care nu îndrăznim s-o deschidem, dar pe care Lars von Trier o forţează. Mai departe, toate relele din lume ies ca dintr-o cutie a Pandorei, mai puţin firava Speranţă, căci la Eden totul este haos, nu cosmos. Totul este haos, îi spune vulpea cu burta despicată bărbatului care o priveşte, psihiatrului care-şi lasă mintea tîrîtă de nebunia femeii sale.
Pădurea capătă semnificaţii malefice în ochii unei mame nebune care îşi jeleşte fiul mort şi în ochii bărbatului disperat să-şi ajute soţia printr-un tratament neconvenţional. Cred că în orice film trebuie să existe o logică a înlănţuirii faptelor, chiar şi absurdul poate fi reliefat, scos cumva în lumină. Pentru mine e de neînţeles faptul că o femeie care îi pune băieţelului ei pantofii invers în picioare, ştiind că-i provoacă suferinţă, poate să-l jelească atît după ce-a murit. Chiar dacă jelirea e "atipică" şi prevesteşte problemele psihice ale femeii, secvenţa cu pantofii tot nu-şi are rostul. Dar regizorului îi trebuia ceva de care să se agaţe pentru a declanşa momentele de final care stîrnesc oroarea. Şi în privinţa asta, Lars von Trier nu merge cu jumătăţi de măsură. Chiar şi atunci cînd le alternează cu imaginile statice de o frumuseţe nepămînteană: femeia care merge pe podeţul de lemn, în decorul de basm al minţii ei sau atunci cînd se "împămînteneşte", devine una cu iarba. Fără aceste adăugiri, filmul ar fi fost un thriller obişnuit, un produs de serie.
La filmele lui von Trier întotdeauna m-au uimit personajele cu poveştile lor. Victimele sînt parcă prea mult victime, răzbunarea prea adîncă, fericirea prea aproape de cer. Simţul măsurii e exploatat şi tras pe altă linie, la indicaţiile regizorului. Aşa cum nu înţeleg "jelirea atipică" a unei femei care-şi chinuia copilul, n-am înţeles nici cum în Dancer in the Dark, o oarbă reuşeşte să lucreze într-o fabrică, deci să muncească manual, şi să păcălească pe toată lumea. Pentru că filmul se vrea a fi unul realist, dar nu reuşeşte să fie, de aici apare discrepanţa. Sau în Dogville, o fată care trebuie să convingă mişcîndu-se într-un decor artificial, de teatru. Toate astea sînt pentru mine poeme. Mi-au plăcut îndată ce am suspendat judecata, făcînd astfel un pact cu acest soi de filme - lăsînd emoţiile să mă copleşească.
Europa, de exemplu, e un film superb pe care aş vrea oricînd să-l revăd. Fără să îngrozească sau să producă oroare, e unul din cele mai bune filme (poeme). Oare de ce n-a înţeles atîta lucru şi von Trier?