Ana-Maria Onisei: La 19 ani, să fii la Festivalul de la Berlin pe covorul roşu nu e uşor. Cum ai făcut faţă experienţei?
George Piştereanu: Puţină experienţă cu interviurile aveam din ţară, dar acolo e altceva, e alt mediu. Însă oamenii şi locul au ceva special şi asta m-a făcut să mă simt ca acasă. N-am luat în seamă că vorbesc cu CNN sau CBS sau cu alte televiziuni foarte importante: am vorbit ca şi cum aş fi vorbit cu un prieten, în particular. Şi mi-a plăcut, fiindcă întrebările m-au provocat.
A.O.: Când ai avut cele mai mari emoţii?
G.P.: Înainte de momentul covorului roşu. Şi când am venit şi când am ajuns la gală, când m-am dat jos din maşină.
A.O.: Dar după premiera Eu când vreau să fluier, fluier, când ai urcat pe scenă alături de regizorul Florin Şerban şi de Ada Condeescu, partenera ta din film?
G.P.: Credeam că o să mă pierd cu totul, dar lucrurile erau stabilite destul de exact şi a fost foarte bine că a fost aşa. M-a ajutat să nu mă bâlbâi, să nu se vadă emoţia. Înainte de a veni rândul meu, în timp ce vorbea Ada, nu mă gândeam la nimic. Când a venit rândul meu şi am spus primul cuvânt, a început să vină şi restul. Nu îmi făcusem un discurs dinainte. Iar după gală, totul a fost atât de cronometrat, încât n-am avut un moment când să stăm să vorbim despre ce ni s-a întâmplat.
A.O.: Ce aţi făcut înainte de premieră, vă gândeaţi la ce-o să urmeze?
G.P.: Am vorbit despre orice altceva decât despre film. Probabil simţeam nevoia să schimbăm subiectul, să nu ne gândim la ce va fi mai departe. Era presiune, erau şi emoţii şi încercam, cumva, să ne extragem din starea respectivă.
A.O.: Ce ţi s-a întâmplat după premiul de la Berlin şi după rolul lui Silviu?
G.P.: S-ar fi pornit un domino: trebuie să-ţi demonstrezi şi ţie, ca actor, că poţi. Pentru mine, faptul că restul lumii spune că a fost un rol extraordinar, e un fel de recunoaştere în societate. Şi, chiar dacă oricare dintre noi avem nevoie să fim apreciaţi în societate, eu, George, am nevoie şi să realizez că reuşita cu rolul ăsta n-a fost o întâmplare. De aici înainte, vreau să acumulez şi mai mult.
A.O.: Cum a fost experienţa castingului? Ai luptat pentru a obţine rolul?
G.P.: Nu credeam că o să iau castingul. Mai fusesem şi la alte 20 de castinguri pentru reclame şi nu luasem nimic, nici măcar un rol de figuraţie. Deci nu mă puteam gândi la o reuşită: fiind tânăr, te dezamăgeşte uşor orice eşec. Abia după trei luni de probe am început să simt că o să iau castingul. Pur şi simplu o ştiam.
A.O.: Aţi fost mulţi la probe?
G.P.: Fuseseră sigur mai mulţi, dar când am fost şi eu, eram vreo 15 candidaţi în total. Şi ne-am uitat la imaginile de la un workshop pe care regizorul Florin Şerban îl filmase la puşcărie. Erau improvizaţii pe care le făceau puşcăriaşii. Ca actori, asta ne-a ajutat să ştim spre ce să ne îndreptăm. După vizionare, am improvizat şi noi. În primă fază, Florin nu ne-a dat indicaţii, ne-a lăsat să facem ce simţim. Voia să vadă cum ne comportăm.
A.O.: Când ai început să-ţi dai seama că vei lua castingul?
G.P.: M-am trezit că începusem să vin cam des pe la casa de producţie "La Strada", la repetiţii. După ce mi s-a dat să repet şi text, am început să comunic cu Florin, să-mi spună ce vrea, să ne cunoaştem. Şi, după patru luni de repetiţii, m-am prins că am rămas singurul care mai dă probe pentru rol. Calculasem că în intervalul de timp cât nu eram acolo, echipa de filmare nu mai avea timp să mai cheme şi pe altcineva. La finalul celor şapte luni, m-am dus la o ultimă probă, pe peliculă, la care urma să participe aproape toată echipa. Era o scenă în care personajul meu, Silviu, se vedea cu mama lui la vorbitor.
Ne aflam la Cernavodă, într-un penitenciar improvizat, iar afară era o livadă de caişi - cea mai mare livadă din estul Europei. Era primăvară şi totul era galben. Şi trist, fiindcă era un contrast între ce filmam în penitenciar şi ce era afară, în libertate. A fost un loc ales intenţionat, trebuia să se vadă contrastul în câteva cadre. După ce am dat şi proba asta, am ştiut că s-au clarificat lucrurile. Dar vestea am primit-o de la Florin, într-o altă zi, când ne-am văzut la cafea. Mi-a zis că a hotărât ca rolul să fie al meu. "Accept?". "Accept", am zis, se mai pune problema?
A.O.: Înainte să treci la actorie, ai fost în corul Operei. Ce făceai acolo?
G.P.: Eram în corul Operei de copii şi cântam pasaje din Carmina Burana, Carmen sau Spărgătorul de nuci. Vreo doi ani am cântat. Eram vocea a treia, tenor. O prietenă m-a sfătuit mai târziu să dau la actorie. Nu ştiam teorie muzicală şi la secţia de canto de la Liceul Dinu Lipatti, unde voiam să dau eu, examenul era greu. După ce am luat la actorie şi am început să frecventez mediul acela, mi-a plăcut. Mi-am dat seama că parcă ar fi existat mereu în mine chestia asta cu actoria.
A.O.: Ţi-ai făcut gânduri până să primeşti vestea că ai luat castingul?
G.P.: În perioada probelor voiam să-mi fac o formaţie de muzică aromână - sunt machedon. Eram cam prins cu chestia asta, căutam un loc unde să repetăm, oameni pentru formaţie. Şi treaba nu mergea bine. De fapt, mai exact: mergea prost. Aşa că eram bucuros că am probele de la casting, că mai încerc să fac ceva. Gânduri sau scenarii nu mi-am făcut. Sunt superstiţios din punctul ăsta de vedere: dacă îmi taie calea o pisică neagră, nu mă interesează, dar nu-mi place să îmi fac planuri dinainte. Ştiu că dacă încep să îmi fac scenarii, transmit o energie negativă care nu va fi "răsplătită".
A.O.: Eşti diferit de colegii tăi de facultate?
G.P.: Sunt diferit în afara facultăţii. În facultate nu mă consider diferit: sunt un coleg printre alţi studenţi. Dacă te consideri diferit, mai ales în mediul acela, se observă. Ieşi ca uleiul la suprafaţă. Şi nu e bine. Am avut şansa să mă afirm, dar dacă încerc să mă afirm şi acolo tot prin ce m-am afirmat în afară, pentru unii poate fi frustrant. Aş atrage antipatii. Mă înţeleg bine cu colegii mei, lucrăm împreună şi ne facem treaba. În rest, încerc să mă ponderez.
A.O.: Cum e George în timpul liber?
G.P.: Din păcate nu prea mai am timp liber. Dar, când am, îmi place să ascult muzică. Pop, rock, muzică clasică. Muzica clasică - doar duminică dimineaţă, când nu am nimic de făcut. Trebuie să fie un moment special când o ascult. Nu poate fi oricând, cred că muzica clasică trebuie ascultată într-o grădină cu foarte multe flori.
A.O.: Stai la casă?
G.P.: Da, dar nu am grădină. E doar un ideal. Aşa că încerc să-mi fac eu un moment special din asta: ascult muzică clasică doar când sunt complet liber...
A.O.: Poate fi o povară succesul pe care l-ai avut odată cu filmul?
G.P.: Este, pentru că intri într-o lume unde eşti mâncat. Dacă ai făcut un pas greşit, te-au tăiat. Nu poţi să greşeşti mai mult de două ori. În România, lumea cinematografică începe să mănânce pâine bună abia acum. Până acum mânca numai chips. Asta se vede prin premii şi sper că industria va prospera.
A.O.: Ce înseamnă să dai totul ca actor, când ţi se zice "Acţiune!?"
G.P.: Presupune ceva greu, din perspectiva unui om obişnuit. Înseamnă că, după ce te-ai documentat pentru rol şapte luni, într-o singură secundă trebuie să devii, să zicem, tanti Ileana, de la etajul 5. Dar nu ironizând-o. Trebuie să fii tanti Ileana de la 5 cu tot ce ţine de ea: exact ce simte şi ce face. Trebuie s-o înţelegi.
A.O.: Ai învăţat multe de la regizorul Florin Şerban. Care e lecţia pe care ţi-o aminteşti?
G.P.: Mai întâi aş spune că am învăţat să fiu profesionist, sau măcar, să încerc să fiu. Tot ce ştiu este de la Florin. La filmări, îmi spunea mereu câte o poveste. Odată, mi-a zis de marii strategi romani, care scriau strategii: dacă te afli pe câmpul de luptă cu un adversar vizibil mai puternic decât tine, trebuie să o iei la fugă. Şi trebuie să fugi, şi să fugi. Iar când adversarul nu se aşteaptă şi te consideră înfrânt, să te întorci. Şi să-i pui sabia în stomac. Fiindcă, la finalul unei lupte, contează doar cine rămâne în viaţă.
A.O.: Ai plâns pe durata filmărilor, fie şi de nervi?
G.P.: La filmări, nu. Dar am plâns înainte de Festivalul de la Berlin, deşi n-o mai făcusem demult. S-a întâmplat la un examen la facultate, un atelier liber de creaţie. Un coleg a cântat melodia Tată, de la "Timpuri noi". Îmi place mult melodia asta. Iar colegului tocmai îi murise tatăl...
A.O.: Cât de mult semeni cu Silviu, personajul tău?
G.P.: Silviu nu e coleric, ca mine. E rezervat şi raţional. Eu acţionez după spirit. Şi, dacă eu, George, aş fi dat o spargere, n-aş fi procedat ca Silviu. M-aş fi înhăitat cu nişte oameni care au mai dat spargeri şi se pricepeau la chestia asta, ca să nu intru în penitenciar. Silviu trebuia să gândească mai bine spargerea.
A.O.: Ţi-ai dorit ceva pentru personajul tău?
G.P.: Să evadeze.
A.O.: Ce mai porţi încă în tine după film?
G.P.: Bunătatea lui Silviu. Şi dezamăgirea că n-a avut ocazia să se întâlnească cu o fată şi n-a apucat să trăiască acea chimie a unui început.
A.O.: Cărui fapt i se datorează felul matur în care gândeşti la 19 ani?
G.P.: N-am fost ţinut în puf. Am muncit de la 14 ani, îmi ajutam tatăl în construcţii, în Italia. Am muncit şi în România, la casa pe care a construit-o tata pentru noi. Nu am avut timp de găinării. Şi nici educaţia din familie nu era în zona asta.
A.O.: Părinţii tăi au muncit doi ani în Italia. Ai fost unul dintre acei copii din România care, pentru o vreme, a primit educaţie "prin telefon". Ai tăi s-au întors acasă. Ce le-ai spune copiilor care încă au părinţi la muncă în străinătate?
G.P.: Le-aş zice să încerce - e greu, dar să o facă - să-şi vadă de şcoală. Să menţină contactul cu familia şi să se gândească la ce vor să fie ei în viaţă. Să facă un exerciţiu şi să se întrebe: "Cine vreau să fiu eu peste zece ani?".
Negocierea teritoriului
A.O.: La ce te-ai aşteptat de la întâlnirile cu puşcăriaşii?
G.P.: Am mers la penitenciar cu mintea limpede şi goală. Încrezător că o să găsesc nişte băieţi asemănători cu unii de cartier. Şi aşa a fost, aveau acelaşi limbaj, acelaşi comportament. Mereu vorbeam cu ei. Dar nimeni din echipă, în afară de Florin, nu a reuşit să se impună în faţa lor fără să se adapteze. Florin era respectat.
A.O.: Te-au agresat cu atitudinea lor?
G.P.: Da, dar dacă n-ar fi aşa, n-ar mai fi interesanţi. Şi n-ar mai fi delincvenţi. Asta a şi însemnat munca mea de zi cu zi, să reuşesc să mă adaptez. Cu ei a trebuit să fiu personajul meu, Silviu, ceas de ceas, minut cu minut. Unii, cred, nici nu-şi amintesc că mă cheamă George. Pur şi simplu a trebuit să fiu unul de-al lor.
A.O.: Erau invidioşi pe tine?
G.P.: A existat o mare slăbiciune a mea în faţa lor - libertatea. Cu asta a trebuit să lucrez continuu. Pentru ei, eram tipul de la oraş, care merge la şcoală şi vrea să facă un film despre ei. Adică, se întrebau: cine e băiatul ăsta să facă chestia asta? Dar e o stare normală, aşa ar şi trebui să fie.
A.O.: Ţi-ai negociat teritoriul?
G.P.: Permanent. Existau momente când trebuia să ne disputăm şmecheria, forţa de reacţie la întrebări, la glume. Trebuia să fac glume mereu, să-i iau pe unii dintre ei la mişto. Şi mai trebuia să mă înţeleg foarte bine cu greii din puşcărie, cu şefii. Se considera nasol şi degradant, în mediul acela, să stau la vorbă cu cei de jos.
A.O.: Cum le-ai caracteriza lumea?
G.P.: O lume interesantă, unde destinul sublim lipseşte. Un război - într-un cuvânt.
A.O.: Sunt condamnaţi definitiv sau e doar o prejudecată?
G.P.: E o prejudecată, dar una care se adevereşte. Nu e numai vina deţinuţilor, sistemul penitenciarelor e atât de insalubru, psihologic vorbind, încât nu le oferă prea multe şanse de reabilitare. La penitenciar, cel mai important nu e să îţi termini pedeapsa, ci efectiv să înţelegi că afară e lumea reală, nu acolo.
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.