aprilie 2010
Eu când vreau să fluier, fluier
Acum opt ani, în 2002, nu îndrăzneam să sperăm că se năştea într-adevăr o nouă generaţie în filmul românesc. Mai recent, ne întrebam cât va rezista acest aşa-numit "nou val", care deja se confirmase prin câteva opere de prestigiu. Iar în ultima vreme, văzând cum actuala generaţie de cineaşti români nu dădea deloc semne de oboseală, ba chiar se îmbogăţea mereu cu noi şi noi debutanţi de valoare, în acelaşi spirit, ne aşteptam - totuşi - la apariţia primelor semne de oboseală, de manierizare şi de autosuficienţă. Singura şansă realistă ar fi reprezentat-o "mersul mai departe" - convertirea minimalismului într-un nou stil sau curent cinematografic. Tocmai acest lucru se întâmplă cu filmul lui Florin Şerban: Eu când vreau să fluier, fluier, deşi îşi extrage seva în mod clar din şcoala minimalistă, reprezintă, totuşi, ALTCEVA. Principala diferenţă pare s-o constituie concepţia narativă. Filmele minimaliste foloseau contemplaţia şi respiraţia amplă, adesea spre exasperarea spectatorilor deprinşi cu frenezia blockbusterelor americane. Florin Şerban recurge la un stil de a povesti intens şi nervos, care rezultă în crearea unor tensiuni greu suportabile.

Nenumăraţi spectatori cu care am comentat filmul îi recunosc forţa de impact teribilă, ca a unui berbece de asalt care te ţintuieşte în scaun şi nu-ţi mai dă voie să te clinteşti până la final. Seamănă, într-un fel, cu Furia, într-un alt fel - cu Marfa şi banii şi, în cel mai important fel, doar cu el însuşi.

În plus, se remarcă faptul că e primul film românesc care abordează atât de incisiv şi complet universul penitenciarelor - până acum, tratat doar parţial, sau chiar în treacăt, prin diverse filme cu subiecte mult mai cuprinzătoare. Pentru întâia dată, ni se oferă o viziune intimă şi tulburătoare a acestei lumi subterane, cu legile ei stranii, crude şi nemiloase, care coexistă cu noi adesea la doar un zid distanţă - zid pe care ne e mai comod să ne prefacem că nu-l vedem. Noroc că Florin Şerban numai la asemenea comodităţi nu se pretează!

Pe de altă parte, veţi vedea că nu se pot evita paralelele între erou (căci, fie şi în cheie negativă, Silviu are o structură eroică certă) şi alte personaje celebre, ca Sonny Wortzik, din Dog Day Afternoon, sau Jim Stark, din Rebel Without a Cause - ca să nu mai vorbim de recentul Malik El Djebena, din Un prophète.

Nu cred că am exagera deloc afirmând că, încă de la acest debut, George Piştereanu se impune cu drepturi depline alături de un James Dean sau un Tahar Rahim. Discretă dar consistentă, îşi află locul lângă el Ada Condeescu. Iar Florin Şerban şi filmul său îşi au un loc cert în peisajul cinematografic românesc de azi: locul forţei sigure, al stilului elaborat, al rigorii profesionale şi al sondării unor profunzimi umane nebănuite, care echivalează cu valoarea oricăror "valuri" - vechi şi noi.

Sageata Citiţi piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.

Regia: Florin Şerban Cu: Ada Condeescu, George Piştereanu, Mihai Constantin, Clara Vodă

2 comentarii

  • Subiectivism fără limite?
    Toma, 07.04.2010, 13:07

    Cine să vă mai înţeleagă, dragi critici?! Eu înţeleg că în domeniul acesta subiectivitatea e la ea acasă, totuşi... unii laudă, iar alţii (Gorzo, Runcan, etc)desfiinţează unul şi acelaşi produs artistic... nu e cam mult?
    Nu mai există criterii, nu mai există profesionalism, există doar găşti?
    Aşa e şi la jurizări?
    P.S. Deşi nu am văzut filmul, tind (am un feeling) să îi cred pe Gorzo şi cei de un gând cu el.

    • RE: Subiectivism fără limite?
      saureign, 08.04.2010, 10:56

      Criticii profesionisti judeca un produs artistic doar din punct de vedere strict tehnic si stilistic. Isi suspenda emotiile - cel putin, ai nostri critici, in ultima vreme. Si eu il admir pe Gorzo, dar nu impartasesc opinia lui despre acest film. Consider "Eu cand vreau sa fluier, fluier" unul din cele mai actuale filme facute pe plan mondial. Nu degeaba a luat premiile respective. Personal, am inteles ce a vrut sa transmita, lucru pe care majoritatea criticilor nu l-au sesizat, au preferat sa-l trateze "din afara", fara sa-i patrunda substanta.
      Filmul reuseste sa puna intrebari chiar si dupa vizionare; lucrurile asa-zis "marunte", prezentate in film, ascund fiecare o cauzalitate recursiva. Multe din scene le-am receptat in intregime abia dupa vizionare; e unul din acele filme care te indeamna sa le mai parcurgi inca o data. Plus ca are atu-ul actualitatii, vorbeste despre teme grave, acute, prezente, sociale, despre care nu se prea aduce vorba.
      Ca un fost student la sociologie, care a avut ocazia sa efectueze practica in sistemul penitenciar, nu pot decat sa salut obiectivitatea regizorului, sensibilitatea cu care a prezentat in cele mai mici amanunte felul in care se convietuieste in recluziune. Excelent!

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus