Nenumăraţi spectatori cu care am comentat filmul îi recunosc forţa de impact teribilă, ca a unui berbece de asalt care te ţintuieşte în scaun şi nu-ţi mai dă voie să te clinteşti până la final. Seamănă, într-un fel, cu Furia, într-un alt fel - cu Marfa şi banii şi, în cel mai important fel, doar cu el însuşi.
În plus, se remarcă faptul că e primul film românesc care abordează atât de incisiv şi complet universul penitenciarelor - până acum, tratat doar parţial, sau chiar în treacăt, prin diverse filme cu subiecte mult mai cuprinzătoare. Pentru întâia dată, ni se oferă o viziune intimă şi tulburătoare a acestei lumi subterane, cu legile ei stranii, crude şi nemiloase, care coexistă cu noi adesea la doar un zid distanţă - zid pe care ne e mai comod să ne prefacem că nu-l vedem. Noroc că Florin Şerban numai la asemenea comodităţi nu se pretează!
Pe de altă parte, veţi vedea că nu se pot evita paralelele între erou (căci, fie şi în cheie negativă, Silviu are o structură eroică certă) şi alte personaje celebre, ca Sonny Wortzik, din Dog Day Afternoon, sau Jim Stark, din Rebel Without a Cause - ca să nu mai vorbim de recentul Malik El Djebena, din Un prophète.
Nu cred că am exagera deloc afirmând că, încă de la acest debut, George Piştereanu se impune cu drepturi depline alături de un James Dean sau un Tahar Rahim. Discretă dar consistentă, îşi află locul lângă el Ada Condeescu. Iar Florin Şerban şi filmul său îşi au un loc cert în peisajul cinematografic românesc de azi: locul forţei sigure, al stilului elaborat, al rigorii profesionale şi al sondării unor profunzimi umane nebănuite, care echivalează cu valoarea oricăror "valuri" - vechi şi noi.
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.