În ce priveşte prima idee, avînd în vedere detaliile oferite de film, nu mi-am putut răspunde la o întrebare: cum a putut Silviu să aibă grijă de fratele său avînd în vedere că era în închisoare de ani buni. Că în cîteva zile urma să părăsească penitenciarul şi că ar fi căutat să-şi facă un rost, e în regulă, dar cum rămîne cu trecutul? Dacă reacţia sa violentă în faţa mamei se sprijină moral pe faptul că mai repede el a fost şi este cu adevărat responsabil de creşterea şi educarea fratelui său, nu mama, care i-a neglijat mai tot timpul, atunci cred că pentru coerenţa istoriei e important ca detaliile care o fac posibilă să fie arătate.
În ce priveşte al doilea punct al poveştii, e un soi de ambiguitate care creşte treptat între cei doi protagonişti şi care, finalmente, atunci cînd cei doi ies la cafea, nu mărturiseşte posibila lor atracţie în poveste, ci trimite la ceva din afara filmului - la sentimentele pe care noi ar trebui să le avem în relaţie cu soarta lui Silviu (şi a celor ca el din realitate). Complicitatea celor doi putea face credibilă atracţia lor reciprocă. Dacă ea ar fi asumat "asediul" pe care-l montează Silviu în închisoare şi i-ar fi spus că are încredere în el (şi, astfel, ar fi participat pe faţă la jocul său), relaţia lor ar fi devenit importantă în poveste. Ar fi fost o complicitate credibilă, una a nelegiuirii şi a dragostei, care sfîrşeşte cu un sărut apocaliptic în ieşirea de la cafea, ceva ironic şi măreţ, precum vedem în istorisirile lui Tarantino; ceva ce - moral vorbind, din perspectiva spectatorului care priveşte o poveste - putea fi înţeles, la fel cum pe Bonnie şi pe Clyde îi înţelegem şi îi simpatizăm în filmul lui Arthur Penn.
Urmăream starea celor două personaje în timpul "asediului" pe care-l pune la cale Silviu şi derulam în minte o secvenţă din Wild at Heart. Sailor şi Lula străbăteau Statele Unite spre California. Naufragiază într-un loc uitat de lume, Big Luna, în deşertul texan, unde-l cunosc pe Bobby Peru. Bobby Peru reuşeşte să-i provoace Lulei un orgasm din priviri, din faptul că-i cere să-i spună Fuck me! şi dintr-o strîngere a mîinii femeii. Cu toate că aversiunea ei faţă de bărbat e maximă, forţa pe care o emană Peru o duce pe Lula în locul ăla pe care ea îl tot visează, over the rainbow. Toată tensiunea care e acumulată în secvenţa asta se sparge în gluma finală pe care o face Peru. Demonstraţia de forţă (a cinematografiei, care poate face senzuală o suită de imagini pe care cîteva minute mai înainte le-am fi considerat dezgustătoare - e şi voma implicată în poveste, şi un pipi, pretextul lui Peru pentru a intra în camera Lulei) aşezată de Lynch pe ecran e doar o ironie pe care el o adresează spectatorului, care trebuie să judece propriul dezgust şi propriile plăceri (juisări). Bineînţeles, nu e singura opţiune valabilă şi nu e ceea ce căutam în filmul lui Florin Şerban.
Revenind la Eu cînd vreau să fluier, fluier, oricum, pînă aici, punct ochit, punct lovit, relaţia Silviu-Ana funcţionează în poveste. Silviu dorea ca mama lui să vină în închisoare să lămurească problema fratelui, o lămuresc. Lucrurile capătă o altă dimensiune atunci cînd cei doi ies la cafea. Imaginea celor doi, la masă, fără vorbe, cu Silviu care numai că nu roşeşte privind-o pe fată, totul pus în relaţie cu luciditatea cu care Silviu şi-a caracterizat mama cîteva secvenţe în urmă, cu maturitatea cu care priveşte şi gîndeşte viitorul fratelui său, astea spun altceva. Că unii dintre noi merită o nouă şansă! Că e nedrept că unii ajung în situaţii delicate. Că dacă părinţii ar fi mai responsabili, poate că nu ar ajunge copiii să sufere...
În esenţă toate vorbele astea sînt adevărate şi de bun simţ. Problema e dacă din punct de vedere cinematografic felul în care ajungem la ele este onest. Eu cred că nu este onest. Cînd motivaţiile personajelor pentru a acţiona într-un anume fel şi cînd bazele afirmaţiilor pe care acestea le fac nu sînt pe ecran, cînd un personaj, Ana, e pus în poveste doar ca obiect al pasiunii, ca victimă depersonalizată (construcţie ambiguă, cu reacţii contradictorii de la un pas la altul), atunci tot edificiul e pus sub semnul întrebării. Scopul nu scuză niciodată mijloacele.
Citiți piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.