Primul film de epocă al lui Haneke - Das weisse Band

Cum din palmaresul lui Haneke lipsea tocmai un Palme d'Or, juriul cannez din 2009 - prezidat de nimeni alta decât Isabelle Huppert - a avut grijă să remedieze situaţia recompensându-l aşa cum i se cuvine unui regizor de talia lui. Pe lângă premiile de pe croazetă, Das weisse Band le-a luat şi pe cele mai importante ale Academiei Europene de Film, dar multipremiata peliculă nu se ridică la nivelul lui Funny Games (1997) sau al lui Caché (2005).

În Das weisse Band regizorul lasă deoparte abrutizanta societate contemporană pe care nu se mai sătura să o condamne şi face primul său film de epocă, filmat într-un alb-negru îmbibat puternic de o atmosferă de rău augur. Construit pe o structură episodică - un eveniment vine în întâmpinarea celuilalt, filmul acumulează o tensiune care dospeşte continuu până la sfârşit, fără să dea însă pe dinafară: cum mai făcuse şi în alte dăţi, autorul ne lasă fără o rezolvare clară în final, dar presară suficiente urme (poate chiar prea multe şi prea evidente) care să incrimineze aşa zişii vinovaţi.

O voce din off ne atrage atenţia de la bun început că povestea pe care o vom vedea ar putea conţine o "explicaţie" pentru ce avea să se întâmple mai târziu cu ţara în care se petrece acţiunea; ţara - adică Germania, cu puţin timp înainte de izbucnirea Primului Războiului Mondial, într-un sat protestant în care regulile societăţii patriarhale sunt adânc înfipte în conştiinţa oamenilor. O serie de întâmplări bizare (accidentul doctorului satului, moartea unei ţărănci, schingiuirea copilului baronului) tulbură viaţa aparent liniştită a localnicilor - viaţă ce ascunde, de fapt, o colcăială de Rău; violenţă, durere, pedepse, ură mocnită - e tot ceea ce ne e dat să vedem, cu excepţia unor momente plăcute cu învăţătorul satului (cel care, ajuns la bătrâneţe, ne spune povestea) şi iubita sa - singurii care par să nu fie "infectaţi" de răul care-i înconjoară. Haneke lasă să se înţeleagă că vinovaţi de crimele petrecute sunt copiii satului, principalele victime ale unei astfel de comunităţi închistate şi absurd de rigide (să ne amintim că şi în Caché regizorul lăsa loc de interpretări vizavi de inocenţa copiilor iar în Benny's Video personajul principal era un puşti care comite o crimă fără să clipească). Aceşti copii care, putem deduce, se vor transforma în viitorii nazişti ce vor da peste cap istoria mondială. Astfel, rigoarea religioasă, educaţia îndobitocitoare şi abuzurile la care erau supuşi (doctorul obişnuia să-şi violeze fiica, preotul îşi lega noaptea de pat fiul care mărturiseşte că se masturbează etc.) fac plauzibile crimele acestora - ne sugerează regizorul. Nimic de obiectat, doar că e un mesaj plantat cam la vedere; ceea ce era năucitor în Funny Games, spre exemplu, era tocmai faptul că cei doi ucigaşi nu aveau nicio motivaţie pentru crimele pe care le comiteau; Răul nu îşi găsea rădăcinile în nişte traume servite inteligent de un regizor abil, ci apărea ca ceva intrinsec Omului, ceva de necontrolat şi de neînvins (inutil să mai amintesc de secvenţa cu telecomanda) - concluzie mult mai răscolitoare decât cea din cazul filmului de faţă.

Montajul clinic, cadrele lungi şi largi şi camera încremenită într-un punct ce-i permite să înregistreze cu neutralitate realitatea brută sunt specialitatea austriacului. În Das weisse Band astfel de secvenţe alternează cu unele filmate într-un mod convenţional (probabil pentru că povestea o cerea), ceea ce e destul de deranjant; o mare parte din dialog e luat în plan-contraplan, camera se implică mai mult - se mişcă lucrând mână în mână cu vocea din off, se apropie fără ruşine de chipurile personajelor pentru a le surprinde emoţiile, iar regizorul taie aici cât n-a făcut-o în restul filmelor sale la un loc; discursul devine mai accesibil aşa, dar sângele rece şi detaşarea după care îl recunoşteai pe Haneke dintr-o mie sunt mai puţin vizibile.

Altfel, filmul e unul cu adevărat izbutit, marele atu reprezentându-l distribuţia care nu conţine niciun ton fals; o producţie solidă, închegată şi emoţionantă, un film al unui regizor pe care nu-l văd dând greş prea curând în ceea ce face, chiar dacă nu mai stârneşte pasiuni şi controverse aşa cum o făcea odată.