Sămânţa nazismului a fost aruncată - Das Weisse Band

Colectivitatea este cea care hrăneşte inumanitatea, într-un sat patronat de hegemoni aspri. Das Weisse Band, filmul austriacului Michael Haneke, este un portret al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă.

Discuţia despre relevanţa Festivalului de la Cannes 2009 ca ultim bastion al filmului de autor poate fi tranşată uşor: dacă Das Weisse Band (DWB) n-ar fi câştigat trofeul suprem, n-ar fi ajuns să aibă aici distribuţie naţională şi ar fi fost izgonit în nişa festivalieră.

Publicului larg nu i s-ar fi oferit astfel ocazia să refuze să vadă (prezic o audienţă de până în 2.000 de spectatori) o construcţie monumentală, de catedrală gotică, dedicată originii răului şi făcută cu o meticulozitate şi cu o sobrietate teutonă.

Încă din anii '70, austriacul Haneke ne livrează opere unde comportamentul distructiv şi autodistructiv al personajelor e privit ca o rebeliune aproape instinctuală împotriva unor forme adânc plantate de disfuncţie socială.


Glaciaţiunea lui Haneke

Filmele sale sunt, adesea, inspirate de incidente reale, însă tratamentul artistic aspiră spre ceva ce depăşeşte caracterul lor individual: descriu descinderea societăţii în indiferenţă, izolare, pasivitate letală, o stare pe care însuşi regizorul o denumeşte "glaciaţiune". DWB a fost şi el descris drept "ascetic" şi "estetizant" - răceala compunerii (potenţată şi de o superbă imagine alb-negru, într-un clarobscur bergmanian) stă în complet contrast cu natura colcăindă a monştrilor umani prezentaţi.

De data aceasta, ne întoarcem în Germania aflată în pragul Primului Război Mondial, la strămoşii bestiilor cinice din Funny Games. Decorul e satul Eichwald, o comunitate aparent bucolică patronată de hegemoni aspri.

Secolul XIX se destramă, inexorabil, ca să facă loc modernităţii crepusculare. Dacă sună a "Ghepardul", nu-i cazul - la Haneke există puţină nostalgie pentru tradiţiile pierdute: viaţa e aici rigidă, dezolantă, patriarhală, opresivă, abuzivă, întemeiată pe morala puritană şi impusă cu pedepse ritualice. Hitler, cu doza lui sălbatică de iraţionalitate, nu e departe. Sămânţa fascismului a fost deja aruncată prin felul în care societatea aderă fără rezerve la structurile de putere.

Micuţa comunitate este zguduită de acte de barbarie inexplicabile, iar ghinionul şi maleficul impregnează viaţa localnicilor. Nu ne dăm seama exact cine le cauzează; avem doar o grămadă de suspiciuni care se adună în jurul copiilor din sat, o gaşcă stranie ce se aciuiează pe lângă casele victimelor, nu ştim dacă din compasiune sau din răutate. Însă regizorul are un motiv mai profund să creeze ambiguitate în jurul acestor feţişoare palide. Pentru el, colectivitatea e cea care hrăneşte inumanitatea...


Delicateţe şi mizantropie

DWB, un portret profund neliniştitor al unei comunităţi unde cruzimea e cotidiană, răul banal şi violenţa latentă. Cineastul se fereşte de static şi academic prin felul magistral în care ne introduce zeci de personaje descrise cu o bogăţie incredibilă de detalii. Suntem invitaţi într-un incubator al grozăviei ce va să vină.

Însă pelicula are şi momente de umanitate şi de delicateţe, surprinzătoare pentru unul dintre cei mai mari mizantropi moderni. Haneke decide să lase violenţa şi şocul offscreen. E starea de glaciaţiune dinainte de erupţie.


Das Weisse Band / Panglica albă (Austria, Germania, Franţa, Italia, 2009)
Regia: Michael Haneke
Cu: Ulrich Tukur, Fion Mutert, Michael Kranz, Burghart Klaußner