Căci vis al morţii eterne e viaţa lumii-ntregi - Das weisse Band

Oamenii care visează mult şi în culori au extrem de rar vise în alb-negru care vin ca nişte regularizări ale unei evoluţii interioare sau ca o lichefiere spontană a unor conţinuturi profunde. Das weisse Band / Panglica albă ar putea fi un astfel de vis - cinematograful e la modul esenţial un soi de vis pentru omenire (vezi întunericul sălii, termenul de "proiecţie" etc.) -, dar el ar putea exprima, păstrând proporţiile, nişte conţinuturi ale inconştientului colectiv. Probabil de aici pleacă Michael Haneke în filmul care i-a adus în 2009 premiul suprem la Cannes.

În cel mai stilizat film al său de până acum, cineastul austriac aprofundează originile răului. Dacă nu oferă un răspuns evident nu e pentru că cercetarea eşuează, ci pentru că intenţia nu era să şi ajungă la un rezultat clar. Alb-negrul obţinut dintr-o peliculă turnată de fapt în culori ne face să căutăm nuanţele de gri şi să percepem dincolo de simplitate. Suntem sau nu de acord cu "partea teoretică", trebuie să recunoaştem că avem în faţă o mostră de măiestrie cinematografică.

Michael Haneke este în stare să ducă suspansul până în pânzele albe (sau, mai degrabă, gri) , fără a elucida până la sfârşitul filmelor sale misterul care le ţinea strâns ca maioneza. La sfârşitul lui Caché nu ni se spunea cine era persoana care supraveghea insistent locuinţa familiei Laurent, chiar dacă primisem nişte informaţii cât pentru a ne încropi o teorie. Când ia sfârşit Das weisse Band, nu putem spune cu precizie cine e autorul sau cine sunt autorii ciudatelor evenimente petrecute în satul german de pe ecran, mai ales că Haneke introduce la final o informaţie istorică ce relativizează discursul de până atunci.

Nu toate filmele în alb-negru au un motiv anume pentru a fi aşa - în afară de dorinţa autorilor de a le da un look elegant şi retro -, dar Das weisse Band îţi permite să vezi dincolo de frumuseţea şi de austeritatea sa protestantă o lume care ar fi fost cu totul falsă dacă ţi s-ar fi prezentat în culori.

Într-un sat german de la începutul secolului, care are o mecanică socială bine definită, încep să se petreacă nişte "accidente" ciudate ale căror victime sunt membri ai comunităţii. Cine e vinovatul / vinovaţii? Pentru care motive se petrec aceste lucruri - unele înfiorătoare? Există o vină în absolut - poate aceeaşi - pe care aceste evenimente o taxează? Sau nu există nicio vină? Filmul nu ne răspunde la aceste întrebări, dar ne încurajează să le formulăm şi să alcătuim un cerc imaginar de suspecţi.

Faptul că Michael Haneke desaturează o perioadă istorică până la alb-negru - mai ales într-un timp şi un mediu marcate de severitatea protestantismului - îl determină pe spectator să îşi concentreze privirea pe un tablou esenţializat din care elementele neimportante au fost eliminate. Cadrele - superbe - intră într-o poveste fals poliţistă cu bătaie lungă (la un anumit nivel, Michael Haneke e un fel de M. Night Shyamalan european, sau mai degrabă M. Night Shyamalan e un Haneke indiano-american.).

Uscat până la alb-negru, filmul începe să semene cu o ecuaţie matematică a cărei frumuseţe stă în faptul că rezultatul e pe cât de complicat pe atât de simplu. Nu, nu suntem martorii unei poveşti despre binele care învinge (sau nu) răul, unul dintre motive fiind acela că nici nu ştim care sunt / dacă sunt cei buni şi care sunt cei răi. Poate că Michael Haneke suprapune un calc simplificat peste o poveste de viaţă ce se poate petrece oriunde în termenii cei mai normali şi mai credibili cu putinţă - chiar şi în România de azi.

Pentru a ajunge unde? Mă îndoiesc că Michael Haneke ştie foarte clar ce a vrut să spună cu acest film, dar acest mister care se adaugă misterului poveştii, face filmul şi mai interesant. Pe de altă parte, alb-negrul şi toată sobrietatea uscată a regiei pot părea unora dintre spectatori prea pretenţioase, iar aceştia ar putea, de pildă, prefera un alt film al lui Haneke, Funny Games în care manipularea spectatorului era de alt gen, extrovertită, isterică, insuportabilă.

Dar Das weisse Band - pe care n-aş considera-o o capodoperă şi nici cel mai bun film al lui Michael Haneke de până acum - are un acroşeu puternic datorat senzaţiei pe care ţi-o dă, aceea că trecutul te înghite pe nemestecate (contrazicând ultima teorie a lui Stephen Hawking), ducându-te într-o lume exact aşa cum ţi-o imaginezi în visele nocturne: alb-negru, ciudată, familiară cumva şi răspunzând unor determinări al căror înţeles ne scapă.

Das weisse Band - Eine deutsche Kindergeschichte / Panglica albă
regia şi scenariul: Michael Haneke,
cu Christian Friedel, Ernest Jacobi, Leonie Benesch, Ulrich Tukur.