Catharsisul Das Weisse Band

Regizorul austriac Michael Haneke şi-a consumat zece ani din viaţă (asemenea traducătorului Sorin Mărculescu, care a zăbovit la fel de mult asupra versiunii excelente a lui Don Quijote) pentru a crea o capodoperă. Ai zice că zece ani e timpul optim, necesar creatorului ca să-şi zămislească Opera.

Filmul Das Weisse Band este o capodoperă, fără îndoială. Subiectul n-ar fi inedit, dar abordarea lui, grija pentru detalii, scenariul, lumina, cadrele, ritmul, alegerea actorilor şi, mai ales, a actorilor-copii, geniali în jocul lor, toate acestea conferă unicitate acestui film pe care îndrăznesc să-l numesc, fără teama de a greşi, un film de artă.

Unii pot acuza filmul de tezism, şi chiar am auzit această opinie. Nu mi se pare, căci pelicula e departe de a avea o unică miză. E drept că se marşează mult pe sursa răului şi a violenţei în societatea germană, înainte de izbucnirea Primului Război Mondial, dar mai e şi altceva; substratul filmului e mult mai adînc.

Închideţi ochii şi deschideţi-i treptat: plonjaţi cu cîteva decenii în urmă, într-o peliculă în alb-negru. Sîntem într-un cătun german, în inima unei comunităţi, şi avem un narator relatînd, pe un ton sfătos, retrospectiv, mai multe poveşti de viaţă derulate consecutiv şi alcătuind, printr-o contopire de puzzle, poza comunităţii.

În sat convieţuiesc un baron, un administrator, un doctor, un pastor, un învăţător, un arendaş şi mulţi, mulţi ţărani. Numitorul lor comun îl constituie ne-comunicarea; respectiv, refuzul lor de a interacţiona în mod fericit, cu alte cuvinte să iubească, să educe, să ajute, să tolereze, să asculte, deci să ofere modele.

S-o luăm pe rînd. Educaţia? În Das Weisse Band, cuvîntul acesta pare fără acoperire. Sînt, fără excepţie, familii cu mulţi copii. Chiar şi baronul are trei. În familia pastorului protestant - apropierea de tatăl lui Ingmar Bergman, acel tată descris atît de dramatic de Bergman în Enskilda samtal / Conversaţii private, e copleşitoare - nu există dialog. Nevasta se supune, ştergîndu-şi cu colţul mînecii o lacrimă, şi taie panglica albă pentru copiii cei mari, ca s-o poarte în chip de aducere aminte, să fie inocenţi şi ascultători. Cu copiii, pastorul nu dialoghează, ci îi interoghează; cînd greşesc, nu le oferă niciodată şansa redresării, ci trece direct la metoda cea mai brutală, zece lovituri de bici, umilindu-i şi otrăvindu-le definitiv sufletul; masturbarea fiului este pedepsită prin legarea mîinilor, iar joaca de copil a fiicei este aspru dojenită, ducînd la leşin şi aproape la refuzul de a i se da sfînta cuminecătură. Aşa "o-blojeşte" sufletele comunităţii acest pastor.

Doctorul îi îngrijeşte pe oamenii pe care, de fapt, îi urăşte. Ura întreagă s-a revărsat asupra satului, care ripostează la un moment dat, pedepsindu-l: filmul debutează cu accidentul doctorului. Cei care-l iubesc îi devin automat victime: soţia, amanta - scena în care o jigneşte, aruncîndu-i toată murdăria lumii, e copleşitoare, tulburînd răspunsul femeii, care încearcă să-l înţeleagă, să nu-l judece - propriii copii. Copiii, maturizaţi abrupt, discută sfielnic despre moarte, băiatul cel mic chestionînd, fata cea mare lămurind: "- Ce înseamnă mort?", "- Cu toţii murim.", "- Chiar şi tu?", "- Şi tata?", "- Şi eu?", "- Deci mama nu e plecată într-o călătorie, e moartă...".

Nici în familiile avute nu există armonie; baroana e tratată ca un obiect de către soţ, un obiect ce-i aparţine de drept - "Tu ieşi din camera asta cînd zic eu" -, copilului nu i se acordă nici o atenţie, educaţia e lăsată la cheremul profesorilor şi a bonei.

În film, personaje sînt şi casele, şi camerele, şi mobilele. Salonul în care baroneasa cîntă la pian: tavan înalt, draperii grele, tablouri încărcate, pendulă masivă şi covoare pretenţioase; toate trădează un exces de obiecte masive, greoaie, apăsătoare, ca însăşi atmosfera din familia baronului. Biroul pastorului, şi el din lemn întunecat, şochează prin mulţimea de cărţi - toate, copertate, dar prăfuite, nefolosite, inutile; din ele nu citeşte şi nu învaţă nimeni nimic. Camera arendaşului, decupată de regizor, adusă în prim-plan, la moartea soţiei acestuia. Sărăcăcioasă la limită: un pat, un lighean, pereţii coşcoviţi, dar, paradoxal, în acest ungher simţi căldura umană: soţul îşi acoperă consoarta moartă şi plînge îmbrăţişînd-o. Interesant este unghiul din care e filmată scena: nu vezi bărbatul bocind şi sărutîndu-şi soţia moartă; îl auzi doar, ba, mai mult, îi intuieşti trăirile.

Michael Haneke oscilează între a-i prezenta spectatorului scenele dramatice şi a le eluda. Flagelarea copiilor se produce dincolo de uşa închisă, se aud doar zbieretele, molestarea fiicei de către doctor are loc într-o altă încăpere, din care răzbat doar plînsul şi gemetele înfundate. Şi totuşi, Karli, copilul retardat şi aproape ucis în bătaie, ne este arătat în toată monstruozitatea lui, un prim-plan grotesc, şocant, ca o pictură de Francis Bacon.

Universul acesta, demn de coşmarurile lui Goya, cu oameni spînzuraţi, copii bătuţi cu sălbăticie ori înecaţi, cu femei terorizate, reproduce în miniatură o societate aflată în derivă, care avea să genereze ulterior extremisme şi atitudini rasiste de o cruzime fără seamăn.

Totuşi, mai există oameni care încearcă să recreeze umanitatea, oferind speranţa unei posibile izbăviri. E plăcut să găseşti la austriacul Haneke secvenţe de suflet cehovian. Iubirea neprihănită dintre învăţător şi bonă, spaima ei de a nu-şi pierde iluziile cînd se plimbă cu trăsura, clipa cînd baroneasa - după ce şi-a descărcat inima în faţa soţului, eliberîndu-se de spaime - îşi toarnă o cupă cu vin, băiatul pastorului mergînd pe bîrnă, la o înălţime ameţitoare şi înfruntînd moartea, pentru a încerca voinţa lui Dumnezeu ("să văd dacă Domnul mă lasă să trăiesc") - toate sînt Cehov curat; lipite însă de sufletul aspru german, aceste secvenţe respiră o prospeţime aparte.

Dar vidul acesta - de comunicare, înţelegere şi iubire - pare hărăzit să umple existenţa oamenilor comunităţii pînă ce aceştia îşi dau obştescul sfîrşit. Nimic nu-i poate schimba. Copiii nu mai sînt de mult inocenţi; ei au copiat şi chiar au depăşit cruzimea adulţilor; biserica nu mai ajută pe nimeni, autoritatea nu e nicăieri prezentă.

Iar cei ce-şi desăvîrşesc povestea de iubire părăsesc acest loc parcă blestemat: învăţătorul-narator ne spune că a plecat de-acolo, că nu i-a mai revăzut nicicînd pe săteni. Şi totuşi, acelaşi narator ne invită să-l ascultăm şi să medităm: e panglica albă a lui Moebius, trăită, îndurată şi transmisă urmaşilor printr-o poveste-catharsis.