Despre originea răului - Das weisse Band / Panglica albă

Când vine vorba de Michael Haneke, lumea şuşoteşte. Controversat şi inconfortabil pentru unii, violent pentru alţii. Haneke le răspunde calm şi senin: dar violenţa face parte din natura umană; evident, adevărul este inconfortabil şi obscen. Pe acest principiu construia Haneke jocurile profunde şi provocatoare pe care le întreţinea cu audienţa sa - alimentarea celor din sală cu lucruri interzise vederii pentru a chestiona permanent relaţia (perversă, dar activă) dintre spectator şi opera de artă, tipul de plăcere, de stimulare şi de reacţie spontană pe care îl poate trezi un conflict dramatic.

Până la Das weisse Band, premiat cu Palme d'Or la Cannes 2009, Haneke, ca unul dintre puţinii autori de cinema care folosesc acest mediu ca să ţintească în viscerele şi în mintea noastră, trăgea cu tunul. Dar o dată cu această frescă austeră şi bântuitoare, pictată în alb-negru de directorul de imagine Christian Berger, provocarea devine mai subtilă. Membrii unui sat protestant din Germania trăiesc în ultimii doi ani dinaintea primului război (anii 1913-1914) o suită de aparente accidente, de fapt acte intenţionate ale căror făptaşi sunt vag sugeraţi de Haneke. Tehnica clar-obscurului din iluminatul lui Berger, Haneke o aplică în conflict prin crearea tensiunii în absenţa vinovaţilor. Imaginile nu sunt atât de explicit brutale, dar autorul cu vocaţie de tragedian, şcolit în teatru, filosofie, psihologie, aşază spectatorul într-un loc şi mai inconfortabil, de unde îl întreabă permanent: unde este originea răului - în esenţa umană, manifestat în copii şi adulţi deopotrivă sau în normele sociale şi religioase care distrug libertatea individuală? Aceste fapte individuale abominabile suspendate, fără urme şi făptaşi, se leagă aparent între ele ca ochiurile unei plase care se compune şi se re-compune numai în imaginaţia spectatorului. Ele creează, ca orice tablou perfect, un paradox - pe măsură ce te depărtezi, detaliul devine mai vizibil.