Dilema / martie 2003
Filmul precedent al lui P.T. Anderson, Magnolia (1999) era încercarea unui artist tînăr şi temerar de a spune totul într-un singur elan, de a lua măreţia în braţe, prin surprindere. M-a impresionat, dar după aceea m-am întrebat ce-ar mai putea face Anderson, în continuarea acelui efort epuizant. A făcut o comedie romantică despre lucrurile - anxietăţi, nevroze - de care comediile romantice fug mîncînd pămîntul.

Barry (Adam Sandler) este cel mai improbabil erou pe care l-am întîlnit vreodată într-o astfel de comedie. Chiar dacă îi treceţi cu vederea costumul (care, vă avertizez, este de un albastru infinit, în care vederea dumneavoastră riscă să se înece), sau relaţia nepotrivită dintre costum şi şoldurile prea late, sau colecţia impresionantă de cutii de budincă, sau metoda sa de a se linişti, în timpul unei cine romantice, demolînd toaleta restaurantului, sau întrebuinţarea neconvenţională pe care i-o dă cuvîntului "da", transformîndu-l în formula introductivă a lui "nu" - chiar dacă nu vă împiedicaţi de toate aceste obstacole în calea unei idile cu Barry, tot veţi ajunge la concluzia că Woody Allen, pe lîngă el, e un fel de George Clooney. Vă amintiţi cum se lăuda Woody într-un film: "Eu sînt un amant foarte bun, pentru că mă antrenez mult de unul singur." Ei bine, bietul Barry nici măcar nu se poate antrena de unul singur, fără să plătească apoi pentru plăcerea lui, cu vîrf şi îndesat - 500 de dolari, o sperietură, un pumn în faţă - cine spunea că plăcerea solitară e accesibilă oricui? Şi ia auziţi-l pe Barry, după ce, printr-o minune, a ajuns în compania unei fete drăguţe, pe malul oceanului, în Hawaii - Barry căutînd o vorbă de duh şi venind cu: "Chiar arată ca-n Hawaii..."

Fata care are privilegiul de a asculta această meditaţie a lui Barry este interpretată de Emily Watson, care e minunată, dar mă aşteptam la asta. Ultima oară cînd am văzut-o, Watson onora cu prezenţa ei un film numit Red dragon şi avea o idilă cu un domn foarte OK, cu excepţia buzei de iepure şi a obiceiului de a-şi pune dinţi falşi, pentru a-şi sfîşia mai bine semenii; chiar în condiţiile acelea, am crezut, vreme de cîteva secvenţe, că Watson - atît de înţelegătoare, atît de uşor de înţeles - îl va umaniza pe ciudat şi va umaniza filmul. N-a reuşit, dar s-a antrenat şi, pe lîngă domnul acela cu dinţii, Barry e un model de normalitate. Cînd ea se uită la el, parcă îi absoarbe nevrozele. Barry, care în viaţa lui nu s-a mişcat din Utah, se trezeşte în Hawaii, de parcă privirea ei l-a transportat; iar regizorul-scenarist schimbă neliniştea stilizată din prima parte a filmului (imaginaţi-vă o atmosferă între apăsarea anumitor secvenţe din Jacques Tati şi starea de coşmar din Eraserhead al lui David Lynch) pe spiritul musical-ului: poţi să trăieşti bine mersi, fără ca picioarele tale să atingă prea des pămîntul. Uitaţi-vă la Barry, care pînă recent se tîra - pînă şi el poate.
Regia: Paul Thomas Anderson Cu: Adam Sandler, Emily Watson

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus