Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Punch-Drunk Love

Toată lumea are nevoie de iubire. De-aia îi zice iubire


Revista 22, aprilie 2003
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Paul Thomas Anderson e un regizor american din ultima generaţie, celebru deja în lume graţie mai ales premiatului cu Ursul de Aur, la Berlin, în 1999, Magnolia. Film excelent, care nici pe ecranele, nici la televiziunile româneşti n-a ajuns, aşa că publicul de aici nu-l cunoaşte decât eventual pentru Hard Eight, filmul său de debut, difuzat acum un an şi ceva pe TVR, dacă nu mă-nşel, şi pentru Boogie Nights, programat acum vreo doi ani pe HBO. Filme care, oricum, neanunţate în mod special, au trecut neobservate.

Acum poate fi descoperit cu un alt film excelent – Punch-Drunk Love/Ameţit de dragoste (2002), poate cel mai bun film distribuit până acum pe ecranele româneşti de la-nceputul anului. Ce e atât de extraordinar la acest film care a luat premiul de regie anul trecut la Cannes? Nu povestea – una foarte simplă (forţa şi curajul pe care i le dau dragostea unui timid) ci forma în care e spusă: (şi aceasta) simplă, dar cu mult umor şi simpatie pentru personaj(e). Şi atmosfera, cu muzica aceea excelentă compusă (ori adunată) de Jon Brion şi inserturile excelente de valuri de aurore boreale, ameţite de dragoste şi ele, din culori tari, pline de viaţa şi forţa pe care ţi le dau iubirea. Şi mai e extraordinar, în filmul lui Anderson, nu atât rolul lui Emily Watson, căci de la ea te aşteptai oricum la foarte mult, ci rolul lui Adam Sandler, pe care nu l-ai fi bănuit de asemenea performanţă. Asta înseamnă o adevărată mână de regizor – aviz şi amatorilor români. Şi asta înseamnă un regizor – al cărui film te învăluie şi ameţeşte.

Dar filmele de calitate din masa distribuită în săli în ultimul timp nu se termină aici. Din păcate a trecut aproape neobservat The Rules of Attraction/Regulile atracţiei (2002), regia Roger Avary. E un film despre viaţa de liceu/colegiu, care nu răstoarnă regulile atracţiei gen Beverly Hills, ci le dă o altă formă. De unde vin forţa şi atracţia filmului. Povestea e spartă de mai multe ori, firul continuă, se rupe, revine la o ruptură mai veche, sare şi merge-n viitor, de unde se-ntoarce în prezent ş.a.m.d. Ca-n Occident şi ca-n Rashomon în acelaşi timp, căci aceeaşi poveste e văzută din punctul de vedere al mai multor personaje. La un moment dat, totul se leagă şi se încheagă, de unde satisfacţia spectatorului, la început puţin confuz. Apoi, tonul e cel care diferă de Beverly Hills – unul acid, aproape cinic, deseori taie în viu, plus imaginile care de mult ori nu se sfiesc să fie hard sexual. Un film nu neapărat original, dar foarte inteligent construit, scris, dialogat şi jucat. Un mare film mic, ce ar fi meritat mai multă atenţie, căci e exemplul foarte bun de cinema de calitate, fără pretenţii şi fără ifose.

De proporţii şi întinderi mult mai mari e ultimul film al lui Spielberg – Catch Me If You Can/Prinde-mă! Dacă poţi! (2002). E o nouă schimbare de registru – după două SF-uri eterice revine pe un Pământ foarte solid şi ne spune povestea unui impostor genial. Filmul ţine două ore şi jumătate, dar Spielberg ţine aproape în permanenţă ritmul. O poveste spusă în flash-back-uri, destul de clasic, foarte logic şi cursiv. Leonardo DiCaprio joacă OK, iar Tom Hanks e atât de bine mascat, că-i de nerecunoscut. Unul din acele filme ale lui Spielberg excelent conduse, care împacă şi publicul şi critica, un cinematograf de calitate, făcut pentru a fi văzut de toată lumea.


Într-un cu totul alt ton, al discreţiei à la Atom Egoyan, e spusă povestea în Monster’s Ball/Puterea dragostei (2001), regia Marc Forster. Halle Berry a obţinut pentru rolul din acest film Oscarul şi Ursul de Argint în 2002. Are un ritm lent, planuri lungi (dar nu supărătoare), tăceri de asemenea lungi – cuvintele spun mai puţin decât privirile. Un film excelent despre toleranţă (Billy Bob Thornton face un rol la fel de bun ca Halle Berry), despre putinţă şi neputinţă, spus simplu, cu multă dragoste pentru personaje. Un film şi despre dragoste, dar nu în primul rând despre asta, cum ar lăsa să se creadă titlul românesc, ci mai ales despre lupta cu prejudecăţile.

Un alt veteran al cinematografului revine – Brian de Palma, cu Femme fatale/Femeia fatală (2002). Povestea devine interesantă de-abia spre final, când e introdusă construcţia de tipul: "ce s-ar fi întâmplat dacă, la momentul a, evenimentul x nu s-ar fi produs şi astfel ar fi schimbat firul evenimentelor α?". De aici, jocul cu scenariile şi realităţile face filmul mai incitant, dar până atunci e destul de plicticos – o poveste banală cu mafie şi urmăriri, schimbări de identităţi etc., spusă pe un ton de post nou val, cu puţine cuvinte şi multă imagine. Antonio Banderas e undeva în planul doi, iar Rebecca Romijn-Stamos trece foarte bine observată fizic şi sub mediu ca interpretare. Cu scene foarte bine lucrate, ca cea a furtului colierului, de la-nceputul filmului, pe o stilizare a Boléro-ului. Dar cel mai interesant e genericul de final (ghinion pentru cei care se ridică înainte), în care viaţa şi lumea sunt un colaj de secvenţe evenimenţiale, puse la-ntâmplare pe canava. O imagine cubistă, à la Duchamp şi Léger, cu adevărat inspirată, desfăşurată încet pe ecran, odată cu genericul.

Heist/Jaf armat (2001), regia David Mamet, se reţine printr-o replică genială, spusă de Danny De Vito: "Everybody needs money. That’s why they call it money!/Toată lumea are nevoie de bani. De-aia li se spune bani!". Şi prin figura lui Gene Hackman, plus apariţiile geniale ale lui Danny De Vito, în rol de gangster fioros. Scenariul de bine scris, dar poveştii prea banale îi trebuie mult peste ceea ce are ca să intereseze, iar ansamblului mai multă închegare ca să nu plictisească. Neavându-le, rămân doar replica citată şi episoadele cu De Vito în apariţii altfel decât de bufon.



 Toate articolele despre Punch-Drunk Love


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Laurenţiu Brătan


Alte articole

 Punch Drunk Love - o coloristică nemaivăzută, Andrei Bangu
 Ameţit de dragoste – Comicul trist, Ada Roseti
 De ce mi-a plăcut aşa de mult filmul Punch Drunk Love, Oana Corina Pârvu
 Punch-Drunk Love, Andrei Gorzo
 Punch-Drunk Love - Premiul pentru cel mai bun regizor anul trecut la Cannes, Iulia Blaga
 Toate articolele despre Punch-Drunk Love


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer