Mi-a plăcut şi pentru că mi-a arătat un alt fel de a fi al unei femei... care pare că se lasă găsită dar de fapt găseşte, care nu rîde de cutiile de budincă, nu se sperie de baia devastată, ignoră stîngăcia, înţelege un telefon la o linie erotică, nu urăşte costumul ăla oribil şi mai ales sărută bărbatul care se îndreaptă spre ea cu mîna întinsă stupid ca la o întâlnire de afaceri...
Nebunia nu mai e nebunie fiindcă pe ea nu o sperie, perversitatea apare aşa ca o ciudăţenie mică şi întîmplătoare, cariera cam lipsită de sens... Singurul lucru luat în serios este dragostea. Nu povestea de dragoste... ştii, e o diferenţă uriaşă între cele două deşi în filme mereu se confundă.
Şi atunci cînd un bărbat spune unei femei că a strîns un maldăr de cutii de budincă pentru a o putea urma peste tot în lume şi tot ce-i cere este să mai aibă răbdare 6-8 săptămîni cît durează procedura de procesare a datelor, atunci ea nu poate să nu înceapă să iubească şi budinca şi costumul albastru.
Filmul ăsta e într-un fel povestea de dragoste dintre o pompă cu mîner incasabil care tocmai a fost spart de marginea mesei şi o pianină care tocmai a căzut dintr-un camion.