Observator Cultural / aprilie 2010
Eu când vreau să fluier, fluier
Este riscant să judeci un regizor după un singur film, însă Eu cînd vreau să fluier, fluier m-a convins că pe Florin Şerban îl aşteaptă o carieră cinematografică de excepţie.

S-a scris deja foarte mult despre acest lungmetraj de debut, însă cam puţin, la un nivel analitic, despre propunerea sa cinematografică şi prea mult, la un nivel anecdotic, despre detaliile pitoreşti ale producţiei. În opinia mea, Fluier este un film despre închisorile pentru tineri din România cam în aceeaşi măsură în care Moartea domnului Lăzărescu era un film despre sistemul sanitar autohton. Desigur, regizorul Florin Şerban (care semnează şi scenariul, alături de Cătălin Mitulescu) s-a documentat foarte bine, în penitenciare, înainte de a face filmul (Fluier o dovedeşte cu prisosinţă), la fel cum o făcuse înainte şi Cristi Puiu, în spitale. Totuşi, cred că pe amîndoi i-a interesat, mai mult decît critica socială, să-i înţeleagă şi să-i prezinte onest pe oamenii care trăiesc - captivi de voie sau de nevoie - în asemenea spaţii închise, guvernate de legi proprii.


Cele trei conflicte

Există mai multe nivele narative în Fluier, însă accentul cade pe relaţiile de familie. Iar acest lucru devine evident după cîteva minute de film, atunci cînd adolescentul Silviu (George Piştereanu) se dichiseşte - atît cît i-o permit condiţiile din închisoare - pentru a-l întîlni, la vorbitor, pe fratele său mai mic, Marius (Marian Bratu). Pe parcursul scurtei lor discuţii, Silviu este mai întîi încîntat (îşi iubeşte frăţiorul), dar la aflarea veştilor devine perplex (mama lor s-a întors) şi, apoi, înfuriat (ea vrea să-l ia pe Marius în Italia), chiar dacă îşi ascunde sentimentele în faţa celui pentru care rămîne un model. Acesta se va dovedi ulterior conflictul principal al filmului, determinînd comportamentul violent al protagonistului din partea a doua. Un moment crucial este şi întîlnirea cu mama (Clara Vodă) de la jumătatea filmului - o secvenţă excelent gradată, din care aflăm tot ce mai era nevoie să aflăm despre această familie destrămată. Tot ce mai era nevoie să aflăm pentru a empatiza cu protagonistul, căci Florin Şerban elimină cu bună ştiinţă informaţiile irelevante în contextul filmului (de pildă, tatăl din spital).

Atunci cînd Silviu o cunoaşte pe studenta Ana (Ada Condeescu), venită în practică la penitenciar, acestei intrigi i se adaugă una secundară (povestea de dragoste imposibilă dintre cei doi). Prima întîlnire a celor doi este un alt moment emoţionant al filmului, în care Silviu ne apare ca un copil maturizat prea devreme.

Relaţiile protagonistului cu ceilalţi deţinuţi (prietenia cu Ursu, duşmănia lui Soare etc.), şi ele anticipate încă din primele cadre, ocupă, în construcţia subtilă a filmului, de-abia al treilea nivel. Aici, deşi pierde respectul "colegilor" după ce este umilit în faţa tuturor de către Soare (Mihai Svorişteanu), Silviu îl recîştigă la final, cu riscul rămînerii în închisoare.

Aceste trei conflicte sînt convingătoare şi pentru că actorii, profesionişti sau nu, sînt foarte bine aleşi (singura excepţie: Mihai Constantin, care, în rolul directorului de penitenciar, pare dintr-un alt film), iar regizorul a ştiut cum să lucreze cu fiecare pentru a-şi interpreta personajele. Reuşita lui Florin Şerban, din acest punct de vedere, mi se pare comparabilă cu cea a lui Laurent Cantet din Entre les murs.

Cineastul român dovedeşte foarte mult curaj pentru un debutant. Există, de-a lungul filmului, cîteva secvenţe destul de lungi în care nu se întîmplă nimic spectaculos. Aşa sînt acelea în care Silviu caută un loc din care să poată vedea cu cine pleacă Marius sau în care să poată vorbi la telefon fără a atrage atenţia. În asemenea momente, deşi regizorul riscă să piardă atenţia spectatorilor, mai mult le stîrneşte interesul.

O altă dovadă de curaj este secvenţa nocturnă de la mijlocul filmului, în care Silviu şi Ursu (Chilibar Papan) aleargă chiuind printre nişte cearşafuri albe. În acest scurt moment magic, care nu se leagă de nimic din film, se ascunde, cred, ceea ce regizorul a dorit să ne transmită prin Fluier.

Foarte matur şi sigur pe sine, Florin Şerban îşi respectă atît personajele, cărora se străduieşte să le scoată la iveală adevărul, cît şi spectatorii, cărora nu le fură ochii cu efecte şi trucuri, mulţumindu-se să le stimuleze imaginaţia şi meditaţia. După gustul meu, Eu cînd vreau să fluier, fluier este - alături de Marfa şi banii de Cristi Puiu, A fost sau n-a fost? de Corneliu Porumboiu, California Dreamin' (nesfîrşit) de Cristian Nemescu şi Cea mai fericită fată din lume de Radu Jude - unul dintre cele mai importante debuturi ale ultimului deceniu de cinema românesc.

Sageata Citiţi piesa care a stat la baza scenariului filmului Eu când vreau să fluier, fluier, un volum publicat de Editura LiterNet.

Regia: Florin Şerban Cu: Ada Condeescu, George Piştereanu, Mihai Constantin, Clara Vodă

0 comentarii

Scrieţi la LiterNet

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected] Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet? Îl puteţi introduce aici.

Publicitate

Sus