Scrisori din Lisabona (1)

Dragă Răzvan (băi Rădulescule),

mai ţii minte formula aia pe care am folosit-o în legătură cu un film românesc recent, pe care nici măcar nu l-am văzut? Exact, "minimalism emfatic"... Ajunsese deja la urechile lui Gorzo, semn că o formulă e bine să circule;)

Ei bine, fiind în juriul IndieLisboa (festivalul acela drăguţ şi prietenos care te-a adus şi pe tine la Lisabona acum doi ani, first time ever) mi-a fost dat să văd un film belgian (deci "genul Dardenne") care să-mi lipească sub frunte revelaţia unei alte formule: ce zici de "minimalismul apocaliptic", ei? Nu-i aşa că sună încă şi mai bine?

Domnul care a făcut filmul (un anume Philippe Van Leeuw, care nu mai e chiar aşa tinerel la cei 56 de ani ai săi) s-a gîndit să recicleze lumea Dardennilor (părinte în şomaj, o fiică deja cu copil dar cam curvă - tatăl copilului fiind la închisoare - şi fiu la "vîrsta critică", deci frecînd-o prin "dezolantul peisaj urban de fabrici dezafectate", ca să ţi-o zic ca-ntr-o cronică de film). Toată lumea din filmul ăsta e urîtă ca dracu', fiica / mamă e şleampătă şi văcoasă, fiul vrea să fie un fel de Antoine Doinel, da' fără charisma ăluia (apropo, în juriu era şi Eva Truffaut, căreia organizatorii au zis să-i facă o bucurie, drept care au plasat-o în "camera Truffaut" a hotelului pe care-l ştii, cu camerele cu nume de actori / regizori... Eva a refuzat, aşa că au replasat-o în "camera Musical", pe acelaşi etaj cu mine - care, nu ştiu ce-am făcut ca să merit asta, am nimerit în... "camera Marilyn"! Închid lunga paranteză), tatăl e uzat şi depresiv, normal, fiind şomer şi fumînd ţigară de la ţigară, profu' băiatului e un cretin cu mutră de Isus, iar futaiurile sînt cu coşuri pe cururi. Pîn-aici, minimalism deci (filmări "din ceafă" etc.).

"Apocalipticul" vine şi intervine în anumite momente, "poetice" să le zicem, cînd dl. Van Leeuw, la vîrsta şi maturitatea dumisale (deşi acesta e primul său lungmetraj), ce s-a gîndit? Ia să bag eu acuma neşte "interludii lirice" filmate în super8, cu fumul ieşind din uzine, cu părul vacii cu copil fluturînd în ralanti în timp ce e dusă pe motocicletă, cu bebeluş cu tot (vezi L'enfant), totul dînd aşa, o senzaţie, ba chiar un sentiment de sfîrşit de lume, cu clasa muncitoare mergînd nu în paradis, ci zece etaje mai jos, la subsol. Sînt convins că ai reţinut ideea.

Chestia e că filmul (purtînd şi mai poetic-apocalipticul titlu Le jour où Dieu est parti en voyage - nu ni se spune unde) este vorbit în franceză, fiind vorba despre oamenii comunităţii valone din Belgia, iar dl. Van Leeuw, după nume, pare mai curînd flamand, ceea ce mă face să cred că a fost plătit de flamanzi pentru a arăta cît de distruşi sînt valonii... Pe bune, e ca şi cum un maghiar din Românica ar face un film despre românii din Românica în care ar arăta cît de jalnici sîntem - îţi dai seama ce scandal ar ieşi?

Filmul care nouă, celor din juriu, ne-a plăcut cel mai mult este unul argentinian (hehe), Castro se cheamă, iar personajul principal (Castro îl cheamă - ca şi pe actor) aleargă tot filmul, cu vreo 7-8 personaje după el. Un fel de "Run, Castro, Run", doar că inspirat pe Murphy al lui Beckett şi fiind destul de metafizic in the end, ceea ce m-a făcut să-l descriu, în motivaţia premiului citită pe scenă, drept un "Borges pe fast-forward". Ţine minte numele regizorului: Alejo Mogouillansky; sînt convins că se va mai auzi de el!

În rest, Lisabona cum o ştii: minunată. Snack-băruleţul ăla unde am mîncat caracois (= melcişori), noi doi împreună cu Velvet, e tot acolo, încă n-am fost să mănînc la el, aştept să pună în vitrină semnul "Hà caracois!". Am impresia că au mai dispărut din tramvaie, dar faimosul 28 urcă & coboară imperturbabil colinele abrupte în continuare. Cartierul în care stau (Estefania) îmi place la nebunie, e la doi paşi, de fapt, de unul dintre locurile descoperite acum doi ani şi de care m-am îndrăgostit: Largo Paço de Rainha.
Acum te las, mă duc să cumpăr iaurt!

Cu acelaşi drag,
al tău
Leo