Panglica albă de pe braţul viitorilor nazişti - Das Weisse Band

Michael Haneke vorbeşte, în filmul său alb-negru Das Weisse Band, despre abuz, despre putere, despre răbufnirea celor asupriţi într-o societate germană a anilor 1913-1914, care acceptă tacit nedreptăţile comise. Coproducţia Das Weisse Band a fost premiată cu Palme d'Or la Cannes, în 2009, şi cu trofeul Globul de Aur în 2010, pentru "cel mai bun film străin".

Pastorul îşi pedepseşte copiii cu zece lovituri de bici, după care îi obligă să poarte pe braţ o panglică albă. Doctorul, care-i tratează de boli pe micuţi cu atâta blândeţe, îşi molestează fiica de 14 ani sub ochii nevinovaţi ai fratelui ei mai mic. Baronul îi asupreşte pe fermieri, punându-i la muncă pe bani puţini. Cei trei bărbaţi sunt întruchiparea puterii absolute. Ei ţin în mâini soarta femeilor lor, a copiilor şi a oamenilor dintr-un sat protestant din Germania.


Ţărani români, în rolul figuranţilor

Regizorul a lucrat la pelicula sa tulburătoare peste zece ani, timp în care s-a documentat cu o minuţiozitate şi cu o răbdare extraordinare pentru a reda cât mai exact toate aspectele legate de viaţă: religie, şcoală, dragoste, prietenie. Şi nu i-a fost uşor. Începând cu alegerea actorilor care să se potrivească tabloului perioadei istorice de dinaintea începerii Primului Război Mondial până la figuranţi, traseul a fost unul anevoios.

Într-o primă fază, Haneke a căutat fermieri în zonele cu vorbitori de limbă germană, însă nu a reuşit să găsească feţe care să arate o viaţă grea în aer liber, în arşiţă şi vânt. Cei care s-au apropiat de dorinţa regizorului au fost ţăranii români. Peste 100 de români au apărut în Das Weisse Band. Dificilă a fost şi alegerea copiilor, la casting participând peste 7.000. Munca lui Haneke, născut în 1942 la München şi crescut la Wiener Neustadt în Austria, a fost transformată într-un film alb-negru, extrem de bine făcut, cu multe scene memorabile, în care tragicul este cuvântul-cheie.


O discuţie răscolitoare despre moarte

O secvenţă care îşi învăluie emoţional spectatorul îi surprinde pe fiica doctorului şi pe fratele ei la masă, vorbind despre moarte, în timp ce sorb din supă ("Ce înseamnă «moarte»? E când cineva încetează să mai respire. Când încetează cineva să mai trăiască? Când e prea bătrân sau prea bolnav. Toţi oamenii mor? Da. Chiar toţi? Da, toţi trebuie să moară").

Prin gura pastorului, dur cu familia lui, căreia îi aplică pedepse aspre, Haneke explică titlul filmului său: panglica, legată în păr fetelor, sau la braţ băieţilor, de culoare albă, care semnifică inocenţa şi puritatea, are menirea să le aducă aminte celor care au greşit că trebuie să evite păcatul, egoismul, invidia, indecenţa, minciuna şi lenea. Acest sătuc în care nedreptăţile şi ameninţările îi terorizează pe cei slabi de înger reprezintă, de fapt, societatea germană de la începutul anilor 1900, care avea să-i transforme pe copiii inocenţi, cu părul blond şi ochi albaştri, cu fundurile roşii de la loviturile de bici, în viitorii nazişti.

Deşi abuzurile erau cunoscute, societatea închidea ochii de cele mai multe ori. Rar se întâmpla ca un răzvrătit să nu mai suporte, făcându-şi singur dreptate. Chiar Haneke a spus într-un interviu că filmul său vorbeşte despre începuturile oricărei forme de extremism în lume.


Das Weisse Band
Coproducţie Austria/Italia/Germania/Franţa, 2009
Regia: Michael Haneke
Cu: Ulrich Tukur, Ursina Lardi