Festivalul de film Timishort
s-a deschis aseară (rîndurile astea le scriu în dimineaţa zilei de joi, 6 mai 2010) în Piaţa Unirii din Timişoara cu al doilea proiect semnat de Nap Toader,
Nuntă în Basarabia. Primul film al lui Nap Toader (Napoleon Helmis) e
Italiencele. A fost lume multă în piaţă la proiecţia
Nunţii, ceea ce prinde bine unui festival întotdeauna. Oamenii au rîs cu poftă atunci cînd au putut,
s-au bucurat că sînt la film, la final au aplaudat politicos şi au asistat tot în număr mare la discuţiile de final, o stare de fapt pe care filmul acesta nu o merită deloc.
Nuntă în Basarabia e o manea cinematografică. Întocmit în chei
estetice şi narative primitive,
Nuntă în Basarabia pare un extras
dintr-un film realizat de unul dintre subiecţii pe care îi intervievează Tudor Giurgiu în documentarul său cu
Nunţi, muzici şi casete video. Iar aici nu e vorba de ironie sau de pastişă, care sunt subtilităţi postmoderne, ci treaba asta e chiar pe bune. Şi e şi mult mai lung decît secvenţele făcute la mişto de Giurgiu!
Doi tineri, Vica şi Vlad, absolvenţi de Conservator, ea basarabeancă, el bucureştean,
s-au căsătorit. Ea e pianistă; Valeriu, ceva neam
de-al miresei, spune că fata e pianistă, în catalogul festivalului e considerată balerină. El e dirijor. Din pregătirea lor trebuie să înţelegem ce puţin respect mai e pentru artiştii veritabili în societăţi depravate cum e asta a noastră! Cei doi vor să refacă nunta acasă la mireasă. Doresc să strîngă ceva bani, pe ideea că basarabenii - cel puţin cei care îl au în spate pe Valeriu, un mafiot local - sunt foarte darnici atunci cînd vine vorba de ospeţe. Aşa că pornesc din Bucureşti spre Chişinău cu trenul, împreună cu mama şi cu unchiul mirelui,
care-i şmecher de capitală românească şi seamănă cu Salvador Dali. După ce în primele cinci minute asistăm la contrele celor doi tineri, contre în care trebuie să vedem ce mare e dragostea lor, centrul de greutate se mută pe unchiul care seamănă cu Dali. El face băşcălie de tot. Pe drum face băşcălie de tot
ce-i iese în cale, în Chişinău, pentru
a-l calma pe unchiul fetei, Senia, face băşcălie de tot
ce-i iese în cale.
Filmul are trei episoade: călătoria, prezentarea oraşului Chişinău şi nunta
propriu-zisă, fiecare mai grozav decît celălalt. Şi toată grozăvia de pe ecran devine şi mai problematică atunci cînd, la final, autorii proiectului -
regizorul-scenarist şi producătorii - încep să vorbească despre sensurile proiectului. Valuri de naţionalisme, visuri legate de România Mare, laude aduse proiectului şi mulţumiri aduse publicului pentru că e
atît de inteligent încît să se bucure de un film ca acesta, care, normal, e o adevărată operă de artă, care nu vrea sa facă propagandă vreunei cauze politice, că atunci
şi-a pierde esenţa de
operă de artă.
În film nu se petrece nimic. Nici un personaj nu creşte, nu se dezvoltă, nu e vorba nici de o acumulare de informaţie, de sentimente şi trăiri deosebite
n-are rost să mai amintesc. Filmul pare făcut de un adolescent amator care descoperă funcţia de derulare pe repede înainte a unui
videoplayer şi găseşte că e un efect fabulos să vezi sub această formă statuia lui Ştefan cel Mare din Chişinău şi imaginile care îi trec prin cap lui Vlad în clipele mai puţin fericite ale existenţei sale.
Nuntă în Basarabia e mai slab decît
Italiencele, comparaţie care, oricum, pe o scară valorică normală se petrece undeva către capătul Gropii Marianelor.
Timişoara era călduţă şi liniştită aseară. Am ajuns în oraş pe la opt seara, după un condus obositor pe drumuri aflate în nesfîrşite reparaţii, aşa că a fost o călătorie în care
m-am setat pe pilot automat încît nici măcar acordurile celor care mă însoţeau - cel de la REM şi de la Depeche Mode - nu
m-au mai mişcat. Erau ceva nori deasupra oraşului, dar au fost blînzi cu Timishort. Ploaia a început cîndva în noapte, după ce nu mai era nimeni în Piaţa Unirii. Şi acum plouă, ceea ce e uşor descurajant. Aş fi vrut să pornesc puţin prin oraş, îmi place partea veche a oraşului, şi îmi place faptul că are o întindere însemnată, străduţe înguste şi pieţe largi, multe parcuri şi părculeţe cu verdeaţă, care, ca în inel, înconjoară tot centrul.
Din festival îmi doresc în primul rînd să văd competiţia, realizările studenţilor UNATC şi filmele studenţilor în cinema din Finlanda. Toate acestea vor fi proiectate în Cinematograful Timiş,
care-i peste drum de Catedrală în Piaţa Victoriei, în partea dreaptă a Catedralei. Vizionările au loc între orele 15 şi 23, aşa că ar fi loc de plimbări în fiecare dimineaţă dacă vremea ar fi de treabă. Că, altfel, noaptea, cu toate că oraşul e tare îmbietor datorită iluminării inspirate a clădirilor şi pieţelor, e cîte o petrecere unde poţi muia în vin filmele de peste zi. Pe mîine!
