Competiţie (02) - Timishort, 2010

Alături de Alex, bunul meu prieten student timişorean, la orele amiezei, am pornit încet pe lîngă hotelul Continental, pe lîngă prefectură, pe bulevardul Revoluţiei, apoi pe 3 August, pe lîngă Parcul Poporului, Piaţa Traian, pe lîngă Catedrala Millenium (splendidă), la fabrica de bere Timişoreana. Un singur lucru mai trebuie să facă Timişoara, să readucă faţadele clădirilor vechi la forma lor originară. Dacă vor fi retencuite clădirile vechi, dacă vor fi restaurate statuetele de pe clădiri, acoperişurile clădirilor vechi, oraşul va fi o încîntare. Şi aşa este răpitor, însă cele enumerate mai sus ar da şi un sentiment de îngrijire, de respect faţă de trecut şi de ştiinţă de a pune în valoare un patrimoniu pe care nu-l găsim prin toţi copacii atunci cînd vine vorba de România. În afara construcţiilor din centrul centrului, majoritatea clădirilor vechi îţi dau senzaţia că se vor prăvăli din cauză că tencuiala e jerpelită sau chiar inexistentă, roasă pînă în cărămidă. Şi e păcat că lucrurile stau aşa fiindcă la noi sînt puţine oraşe în care te poţi plimba ore în şir fără să îţi ia soarele vreun bloc ceauşist.

Noi porniserăm într-acolo pentru a lua masa la restaurantul de lîngă fabrica Timişoreana. Îi zice Berărie la Fabrică şi e genul de local care păstrează ceva din aerul predecembrist (antebelic şi aşa mai departe) - datorită chelnerilor, în special, care e foarte probabil să fi lucrat acolo dintotdeauna. Era deschisă doar terasa localului - în ton cu vremea, ceea ce e foarte bine, de altfel - una mare, pe care sînt vreo douăzeci şi cinci-treizeci de mese de cîte patru-şase persoane. Mesele sînt dispuse în semicerc, toate acoperite, localul fiind străjuit de o copertină din lemn, care arată precum cea de la Motoare din Bucureşti. Meniu divers, de la platouri cu fripturi la grătar, sarmale, mici, costiţe şi cîrnaţi, ciorbe, tocane, tochituri, pîna la somon la grătar sau somon pane, cam orice găseşti aici. Preţuri decente, servire rapidă şi, cu aerul ăla ancestral, chelnerii îţi dau sentimentul că te afli în localul în care, cîndva, a mîncat şi Tudor Arghezi (cînd o fi fost prin Timişoara) sau Ionel Brătianu şi că au fost serviţi de ei! Merită dată o raită pe-acolo fiindcă, dincolo de orice altceva, drumul pînă la restaurant face toţi banii de pe nota de plată a localului. Fiind legat de fabrica de bere locală, nu veţi găsi decît produsele fabricii locale şi ale fabricilor surate (Ursus, de exemplu). Singura bere care mie îmi place cu adevărat e cea albă nefiltrată. Aici au bere Timişoreana nefiltrată, pe care am încercat-o. Nu e prea bună, e amăruie la gust, ceea ce e bine, însă post-gustul nu e chiar suportabil. Aş zice că lasă un gust de şoarece opărit berea asta. Nu că aş fi opărit vreun şoarece, dar cam asta e impresia... ca un ceai de mătase de porumb. La capitolul acesta mai trebuie să lucreze berarii timişoreni, eventual să arunce un ochi în ograda celor ce fac Edelweiss.

Aseară (vineri seara) au fost proiectate restul filmelor din competiţie. Nu au fost atît de bune precum cele din prima zi, aşa că eu aş alege cîştigătorul dintre Albert's Winter şi Good Night (probabil pe acesta din urmă).

Seara a început promiţător, cu It's Free for the Girls, regizat de franţuzoaicele Claire Burger şi Marie Amachoukeli. E un fel de Entre les murs răsturnat: tineri în timpul liber, cu năzuinţele lor post-liceale, fiind surprinşi în manifestarea deplină a libertăţii şi talentului, nu în conflict cu profesorii şi cu şcoala, o instituţie cu reguli şi etichetă (de apărat). Două prietene visează să aibă propriul coafor , urmează cursuri în acest sens şi trebuie să dea examenul final pentru diplomă. Una dintre fete, Laetitia, acceptă avansurile sexuale ale unui prieten şi, la o petrecere, fac sex. Fata se trezeşte că momentul e postat pe net. Filmul urmăreşte reacţiile prietenilor fetei şi ale colegelor de curs în relaţie cu acest fapt. E o poveste construită bine, cu nerv şi ritm, o istorie de cartier cu răfuieli morale care maturizează şi cu şederi comice în zonele de distracţie ale tinerilor, care îşi dau concursul în a fabrica secvenţe de muzică rap sănătoase. Totuşi, filmul nu are subtilitatea şi încărcătura emoţională vizibile în cele două proiecte pe care eu le consider favorite la Marele Premiu al Festivalului.

A Grasshoper in the Garden e un film francez în regia lui Marie-Baptiste Roche. Un joc de-a Lolita al unei fete de şaisprezece ani, Solène, plictisită de viaţa de vacanţă dintr-un orăşel francez de provincie. Ea încearcă să ademenească un bărbat de patruzeci de ani care ajunge acolo călare pe motocicletă. Cu un final care seamănă cu ceea ce vedeam în American Beauty între Lester Burnham şi colega de clasă a fiicei sale. Un film plin de culori vii în care privirea e răpită neîncetat de frumuseţea fetei care o joacă pe Solène.

Peter în Radioland vine din Scoţia şi e un film interesant, care dezbate diferenţa dintre analogic şi digital (trecut şi prezent) aşa cum o simte personajul principal, Peter, în timpul unei depresii grave. Peter e tatăl autoarei acestui film, Johanna Wagner, ale cărei intenţii erau de a construi (prin acest film) un spaţiu de terapie pentru tatăl său (care îşi expune parte din gîndurile şi emoţiile curente) şi de a găsi ea însăşi răspunsuri la frămîntările pe care le are cu privire la tatăl său. Peter in Radioland e un documentar în care, dincolo de istorisirile lui Peter, vedem o serie de paranteze în care diverse radiouri, de epocă sau mai noi, sînt descompuse şi recompuse, ca nişte puzzle-uri. Momentele acestea fac filmul să semene cu drumul pe care Thom Yorke îl face prin pădurea minunată din clipul piesei There, There. Doar că Peter întîlneşte radiouri, nu animăluţe, precum Thom.

Afterparty e un scurtmetraj realizat de Ivana Mladenovic, studentă la drept în Belgrad şi la regie de film în Bucureşti. Afterparty e povestea unei fete care e lovită de o maşină după o petrecere. Fata se trezeşte în maşina lui Dan şi a lui Paul, care pozează în binefăcătorii ce o duc la spital odată ce au găsit-o lovită în stradă. Filmul conturează o atmosferă misterioasă, e o linişte misterioasă pe ecran, însă nu reuşeşte să susţină suspansul de la un capăt la altul. Iar desincronizarea dintre cei doi băieţi atunci cînd îi tot îndrugă fetei verzi şi uscate e puţin neconvingătoare şi lasă a înţelege că fata s-a cam prins de jocul lor. Nu cred că era necesar detaliul acesta, mai era unul care i-ar fi putut da de gol pe băieţi, sms-ul trimis de ei de pe telefonul fetei. Problema filmului ar fi rămas mai mult în mintea spectatorului dacă pentru fată nu ar fi fost enigma rezolvată pe ecran.

Am andere Ende, filmul lui Phillip Döring, nu mi-a plăcut deloc. O poveste forţată, cu impresii umaniste, despre o femeie în vîrstă care încearcă să rezolve la telefon problemele altora. E un fel de confesor telefonic, care ajută alţi oameni să-şi depăşească problemele, fără să mai fie atentă la problemele ei. Care acum îi năvălesc în faţă. Un film didactic şi explicit.

La Sortie, filmul spaniolului Chuz Dominguez, omagiază proiectul fraţilor Lumière din 1895, La Sortie des Ouvriers de l'Usine Lumière. În filmul lui Dominguez ieşirea e dintr-un cinema numit Kubrick. Urmărim spectatorii ieşind din cinema şi auzim din off gîndurile celor care conduc cinematograful, gînduri despre film, despre cinematograf ca afacere. Cadru fix, o imagine în alb-negru, cu literele care compun numele cinematografului aprinzîndu-se şi stingîndu-se pe rînd, o atmosferă de Tom Waits.

The Descent e un film israelian în regia lui Shai Miedzinski. Panorame peste o cale şerpuitoare din zona ţinutului vulcanic Negev, o maşină coboară pe acest drum (imagini cam ca în Gerry sau în Mulholland Drive, fără acel efect hipnotic, însă). E familia unui tînăr care murise recent, familie plecată în zona respectivă pentru a găsi o piatră pe care să o pună pe mormîntul băiatului. Fiindcă el iubea nespus acele locuri. Filmul urmăreşte reacţiile pe care le au membrii familiei în spaţiul acela încărcat cu amintirea fiului sau fratelui lor. Pe mine nu m-a convins acest proiect, în ciuda imaginilor inedite pe care le oferă.

Domnul Victor e un film de Hadrian Marcu. Victor este prietenul lui Ilie, doi bătrîni care jucau şah şi pălăvrăgeau în Cişmigiu. Ca de obicei, Ilie pleacă să-l întîlnească în parc pe Victor. Dar acesta nu vine. Filmul e povestea aşteptării şi a grijii lui Ilie care izvorăşte din această întîmplare. Nu mă omor nici după acest film, cu toate că are cel puţin o calitate însemnată: reuşeşte să redea un soi de grijă reţinută, de bănuială ascunsă a unei gravităţi.