Cum s-a salvat Timishort Film Festival, 2010 din degringolada manifestărilor de gen

Avem multe motive să ne bucurăm de reuşitele ediţiei a doua a Timishort Film Festival. Atît pentru virtuţile în sine ale ediţiei din 5-9 mai 2010, cît şi - aş zice, îndeosebi - în comparaţie cu involuţiile din ultima perioadă ale altor manifestări de gen.

Am ajuns să vedem binişor degradate - la începutul lui martie 2010 - înseşi Premiile Gopo, după ce în 2009 am asistat la autosubclasarea IIFF Anonimul de la Sfîntul Gheorghe-Deltă şi am fost întorşi la "desantul mediocrat", de acum 5-6 ani, a celuilalt festival estival, de la Mamaia-Constanţa (al "producătorilor independenţi"); Nu putem uita paşii împleticiţi, din toamna lui 2009, ai tentativei bucureşteano-ieşene, de a lansa pe malurile Bahluiului o competiţie filmică internaţională, cu (inerent-ambiţioase) secţiuni paralele; merită mai mult decît adjectivări apreciative modul în care staff-ul timişoreano-bucureştean s-a constituit şi cum şi-a profilat/direcţionat eforturile/opţiunile.

Un plus de clarificări nu strică, în context, pentru a nu le uita pînă la anul sau mai curînd. Nimeni altcineva decît APFR (Asociaţia pentru Promovarea Filmului Românesc) a întocmit regulamentul Premiilor Gopo, din care a fost omis Premiul pentru cel mai bun film de debut, şi nimeni n-a obligat acelaşi staff să copieze procedurile de la concursurile CNC, în întocmirea comisiilor pentru nominalizarea filmelor concurente. Şi tocmai aceste proaste premise s-au concretizat - dincolo de aşteptata omagiere a filmului Poliţist, adjectiv - în marginalizarea "falangei minimaliste", după exprimarea publică, nedisimulat satisfăcută, a unui membru al comisiei. La fel, iniţiatorii congeneri ai primei ediţii a festivalului de la Iaşi nu pot pasa altora răspunderea pentru alegerea ca mentor al atelierului care a precedat festivalul şi, în plus, pe post de prim distribuitor de premii a semnatarului subprodusului Milionari de weekend (2004).

Timishort Film Festival s-a sustras unor asemenea deturnări sistematice, dar ele se vădesc, totuşi, misterios contagioase, fie şi marginal, cum s-a întîmplat cu erijarea ca lector al seminarului de scenaristică şi - coincidenţă! - ca distribuitor al celei dintîi distincţii, la spectacolul de gală bănăţean, a unui "guest" cu o singură menţiune creditabilă pe cartea de vizită (facem din nou abstracţie de nume): subminimalul Neînvinsă-i dragostea (1994).

Din fericire, nu ne-am reîntilnit cu sloganurile diletante ("Din dragoste de cinema") sau cu gafele altora (un dicton aleatoriu al lui Jean-Luc Godard, afişat ca motto în francofonul oraş moldav, în traducere engleză: "All you need for a film is a gun and a girl"). Pe Bega, a funcţionat un profesionism ingenios, de la norocoasa inserţie a categoriei short film în numele oraşului Timişoara, continuînd cu înscrisurile de pe afiş: Filme scurte cu bătaie lungă şi Timpul e scurt, gîndeşte rapid! Componenţa juriului a onorat efectiv statutul internaţional şi standardul valoric, Andrei Gorzo reprezentînd singular, într-un cvintet, partea românească. Aceeaşi selectivitate calificată, în proporţia de 1:4 a scurtmetrajelor autohtone: cîte unul în fiecare calup al proiecţiilor. Decalate cîte două pe seară, acestea au facilitat percepţia unei oferte care, turnate în cascadă, cu multe zeci de titluri zilnic, handicapează alte competiţii din aceeaşi specie. Cît priveşte temeritatea juriului, de a nu include în palmares nici unul dintre cele patru producţii locale, ea a certificat dificila imparţialitate şi riscurile pînă la urmă stimulatoare ale oricărei competiţii onest deschise. Surprinzător sau nu, nici Premiul Publicului - în alte locuri, manipulat consolator - n-a mers, de pildă, spre excepţionalul Timi, filmul din anul al III-lea al studentului UNATC, Cristi Iftimie, deşi e o rară dovadă că facultatea publică de resort nu se află în altă ţară decît Noul Cinema Românesc: un unic cadru fix de 12 minute, cu personajul titular, orfan de 7-8 ani, întins taciturn pe pat în planul secund, în timp ce în primul plan perorează tragi-comic şi primesc oaspeţi părinţii adoptivi.

Personal, cred că cel mai legitim, în mini-palmaresul redus la trei titluri, a fost Premiul pentru Regie, atribuit belgo-francezului cu titlu parodic Bonne nuit de Valéry Rosier - în rimă cu românescul Timi: "eroii" indirecţi ai poveştii de 19 minute sînt copiii unor părinţi despărţiţi. Dar mai de folos este evidenţierea vectorilor tematici coerenţi, urmăriţi de selecţioneri în mai toate cele 16 filme din 11 ţări, cu alte "rime"- liant. La polul opus exemplelor de mai sus, am contemplat condiţia vîrstnicilor, tratată într-o formulă similară, reflexiv-umoristică: suedezul Seminţele toamnei de Patrik Eklund sau germanul La celălalt capăt de Philipp Döring.

În încheiere, nu mă voi limita la... cheia succesului, ştiută de la performanţele TIFF şi NexT: tandemul de lucru regizor-critic, aici Paul Negoescu-Mihai Fulger, cu o subtilă şi promptă înţelegere din partea timişorencelor directoare executiv-administrative, Andreea Dinca şi Cristina Docea. Adaug o reuşită care scapă metodic antreprizelor bucureştene şi de pe litoral, unde sîntem agresaţi de datul în stambă, la galele inaugurale ori concluzive, ca şi la "sesiunile Q&A". La Timishort 2, atribuţiile de pe podium, pentru comperaj şi pentru partea spectaculară, au fost delegate inteligenţei şi şarmului probate de studenta din anul al III-lea la UNATC, Olivia Căciuleanu, respectiv talentului şi inventivităţii realizatoarei multimedia Mădălina Sauca şi actorilor Christine Cizmaş şi Danil Caimac.