Mimi Brănescu, Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu sunt colţurile unui triunghi amoros în acest film de o naturaleţe rară care studiază dizolvarea unui cuplu contemporan. Nimic nu e discordant, nimic exagerat. Paul are o familie aparent fericită cu Adriana şi fetiţa lor, dar are de ceva timp şi o amantă. Necazul e că o iubeşte şi că trebuie să ia o decizie. Sărbătorile de iarnă sau Paştile funcţionează uneori ca nişte regularizări, nu doar ca prilej de teatru social - cadouri, salată boeuf, ouă umplute şi văzut socrii -, deoarece celor cu viaţă dublă le accentuează sfâşierea interioară. Cu cine stai? Cum te împarţi? Cine are întâietate? Ce faci cu viaţa ta?
Scenariul scris de Radu Muntean împreună cu tradiţionalii săi colaboratori Răzvan Rădulescu şi Alexandru Baciu nu are nicio notă falsă şi e de o extremă limpezime. Totul pe ecran se petrece ca în viaţă, atunci când persoanele implicate au o anumită educaţie - nimic din scenele istericoide pe care le vedem mai nou pe micul ecran în aşa-zise reality-show-uri. Dar în spatele acestui bun-simţ şi în spatele acestei reţineri care caracterizează şi regia, şi interpretările, şi imaginea lui Tudor Lucaciu, filmul te ţine cu nodul în gât din momentul în care afli intriga şi până la sfârşit.
Regizorul ţine atât de strâns firul încât nici momentul adevărului nu funcţionează ca un adevărat catharsis - nici pentru personaje, nici pentru spectatori. Aşa e şi în viaţă, ale cărui reguli de conduită şi de bună creştere ne împiedică de multe ori să aruncăm din noi tot ce ar trebui aruncat, făcându-ne să târâim după noi regretul că n-am spus ce trebuia spus la timpul potrivit. Tot ca în viaţă, uneori nu e nimeni vinovat că lucrurile sfârşesc prost, iar această onestitate a regizorului vizavi de personajele sale e mai mult decât evidentă.
N-am văzut de la jumătatea sălii unde eram niciun jurnalist ieşind în timpul proiecţiei. Se simţea atenţia încordată. La final aplauzele au început o dată cu genericul. Criticul Tudor Caranfil, cu care am stat de vorbă imediat după proiecţia de presă, era de-a dreptul emoţionat.
Manoel De Oliveira a adus mai mult decât un film
Sala plină a fost (şi) la filmul care a deschis secţiunea Un Certain Regard - unde filmul lui Radu Muntean a fost al doilea din program. O estranho Caso de Angélica, semnat de veteranul Manoel De Oliveira, e un film atât de tandru despre moarte încât te face aproape să ţi-o doreşti. Cineastul născut pe 11 decembrie 1908 - care ne-a făcut onoarea să ne viziteze ţara acum câţiva ani şi unde a ţinut o conferinţă de presă cu 5 jurnalişti (făcând faţă cu multă graţie acestei situaţii jenante), a venit personal la Cannes. L-am filmat când ieşea de la conferinţa de presă. Arată ca de 70.
Iarăşi o citez pe Magda Mihăilescu: "nu ai în fiecare zi ocazia să vezi un film făcut de un om de 102 ani". Adevărul e că filmele pe care Manoel De Oliveira le face acum sunt un semn de vârsta e un lucru extrem de relativ. Iar O estranho caso de Angélica e straniu. E frumos. E filmul cuiva care şi-a încheiat de mult socotelile cu viaţa şi care are o seninătate uneori de-a dreptul livrescă, teatrală, inumană.
Eroul filmului - şi alter ego-ul cineastului (nu e greu să ne dăm seama) e un tânăr şi frumos fotograf care e chemat să imortalizeze o tânără femeie moartă, pe Angelica. Vrăjit de frumuseţea fetei şi contrariat de iluzia că aceasta i-ar zâmbi, fotograful - care prin meseria lui, ca şi cea a cineastului - trebuie să imortalizeze viaţa, nu moartea - devine straniu posedat şi începe să iasă din această lume. Până când e luat pe sus şi pleacă.
De Oliveira introduce nişte momente de călătorii astrale în cheie suprarealistă - foarte frumoase -, în care o Angelica de consistenţa argintului îl preia pe fotograf şi zboară cu el îndepărtându-se de pământ. O estranho caso de Angélica e mai mult decât un film. E, în mod clar, un testament, o profesiune de credinţă, un adio spus de cineast unei lumi din care parcă se pregăteşte să plece, părăsind-o ca pe o colivie sau ca pe un acvariu - metafore ale închistării care apar frecvent pe ecran. Dar nu e ceva trist sau morbid sau macabru. E ca şi cum ai muri în somn.
Ieri seară am văzut un film din Competiţia Oficială, Tournée, în regia lui Mathieu Amalric, dar nu m-a convins. Influenţat, declară în caietul de presă, de nişte cuvinte ale lui Colette despre viaţa de turneu, actorul-regizor Mathieu Amalric face un film în care de prea multe ori scenele nu se leagă între ele şi au suflu doar până la o nouă scenă. El aduce pe ecran o trupă de striptease, New Burlesque, alcătuită din americance cu forme rubensiene, care fac - şi în viaţa de zi cu zi, spectacole în care adaugă note de protest politic, eliberare sexuală şi chiar artă.
Dar pe ecran, povestea fostului producător de televiziune (jucat chiar de Amalric) ce revine din America însoţit de această trupă încercând să dea lovitura într-o lume care l-a respins de mult (nu ni se explică de ce), suferă în privinţa scenariului şi a regiei. În primul caz, scenariul s-a scris la opt mâini (inclusiv cele ale lui Amalric), dar îţi dă impresia pe trei sferturi din film că nu ştie unde se îndreaptă şi ce vrea să spună. În privinţa regiei, e evident că Amalric a dorit să dea o tentă de documentar, dar de multe ori actorii nu ştiu ce să facă în faţa camerei. Nu e nimic fellinian în film, deşi detectezi intenţia.