Melancolia turneului de provincie - Tournée

Toată lumea a auzit de Dita Von Teese sau a văzut-o măcar o dată pe vreo copertă de magazine glossy. Ea este vedeta stilului zis New Burlesque. E interesant să vedeţi un film nu neapărat despre pene, sclipici şi gene false, despre numere flamboiante cu costume extravagante, cât o privire cinică şi tandră în acelaşi timp în culise, spre trupuri care reuşesc să strălucească chiar dacă nu intră în normele frumuseţii standard actuale.
 
Trecând peste faptul că mi s-a spus la casă că trebuie să mai fie măcar un plătitor (şi au fost până la urmă trei, plus băiatul de la pază care intrase să vadă ceva nuditate şi a căscat zgomotos tot filmul) şi că ora era înaintată de parcă vedeam un film erotic într-un cinematograf de gen, filmul cere de la tine, ca spectator, răbdare. Nu e idiot, nu e greoi, trebuie doar să ai mintea deschisă şi să fii cât de cât curios.

Regizorul, de fapt un actor cu chip special, de o aparte intensitate a jocului şi a privirii, interiorizat şi cu economie de mijloace (l-aţi văzut măcar în rolul principal din Le scaphandre et le papillon) scrie alături de alţi trei scenarişti o poveste cumplit de tristă. Premiat deseori şi ca actor, dar şi ca regizor pentru acest film chiar, la Cannes, 2010, Mathieu Amalric pleacă de la un roman din 1913 scris de Colette şi îl aduce la zi, în ceea ce se cheamă New Burlesque. Trupa lui de americane care vin în Franţa să dea spectacole este alcătuită din artiste adevărate din acest gen de spectacole. Mimi Le Meaux, cu braţele ei tatuate şi râsul larg, căruia regizorul îi dă o partitură mai mare, ea purtându-şi chipul prin film cu cea mai frumoasă şi deloc bovarică oboseală. Julie Atlas Muz, blonda dezinvoltă şi sinceră. Evie Lovelle, într-un număr care devine comic în care se sfieşte să-şi scoată la final sutienul. Kitten on the Keys pe care o aşează la pian ca să cânte tânguitor şi apoi să discute despre lucruri dramatice. Şi, deloc cea din urmă, Dirty Martini, cea care a fost în 2004 Miss Exotic World, cea mai rubensiană dintre ele, planturoasă ca în visele lui Fellini, cea al cărei desen e folosit ca poster al filmului. La acestea adăugându-se un american care nu se jenează deloc să facă striptease, Ulise, garderobierul tânăr şi însuşi actorul-regizor, în disperata postură a unui producător care trebuie să scoată bani din piatră seacă. Amalric, cu mustaţă şi cărunt, jucând un personaj mult mai în vârstă, cu tăcerile şi atacurile lui de panică în maşină sau duioşia cu care-şi priveşte din culise fetele sau la masă băieţii din familia-i destrămată, reuşeşte mici sclipiri de poezie pură.

Nu e un film perfect, are câteva momente când trenează, dar şi clipe de frumuseţe, de transfigurare. Fetele sunt arătate pe rând în cabine unde se dezbracă fără inhibiţii, la repetiţii când ridurile şi oboseala şi vârsta se văd, fără să fie însă niciodată ridicole. Dar şi pe scenă, numerele lor comice, filmate ca în filmele independente americane, devenind magice. Nu sunt oferite toate deodată, ci drămuit, de-a lungul întregului film. Şi momentul te ia mereu pe nepregătite, căci nu e previzibil. Julie cu mâna tăiată într-o parodie erotică horror. Un număr cu un balon în care se intră. Un număr la pian. Dirty Martini cu o sfoară ieşindu-i din fund. Cadrele sunt frontale, tăiate aparent neglijent. Şi apoi vorbind vesele în holurile hotelurilor prăpădite unde ajung. În tren, la fast-food-uri. Cu mici mărturisiri sincere despre sine.

Un periplu al însinguraţilor, al ciudaţilor, un abur de tristeţe nespusă, un road-movie aparte, din hotel în hotel, în localităţi de coastă. Le Havre, La Rochelle, Nates, Rochefort. Şi niciodată Paris.

Dacă aţi văzut şi vă plac mult filmele americane care vorbesc despre cabaret, varieteu, circ, cu numere de dans, de magie, mai mult sau mai puţin caricaturale, gen Sweet Charity sau All That Jazz, veţi fi curioşi să vedeţi şi cum rezolvă regizorul francez acel obligatoriu "The Show must go on".