Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Portret Mathieu Amalric

Mathieu Amalric - regizorul


Film Menu, decembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Pentru publicul larg, Amalric înseamnă, în primul rând, o faţă cunoscută; mai întâi de toate, e tipul din Le scaphandre et le papillon (2007, r. Julian Schnabel); în plus, dai peste el în roluri mai mari sau mai mici, într-o mulţime de alte producţii / coproducţii franceze - de la Desplechin, la André Téchiné, la (mai recentul) Alain Resnais, la Olivier Assayas, Luc Moullet sau la Raoul Ruiz - dar şi în ultimul Bond (Quantum of Solace), spre exemplu. Aşa că, chiar dacă nu îi reţii numele, atât ochii mari, sfredelitori şi bulbucaţi, cât şi zâmbetul lui - când jucăuş, când fermecător, când ironic - sunt destul de greu de uitat. Dar nu multă (sau, cel puţin, nu îndeajuns de multă) lume ştie că Mathieu Amalric nu se consideră, de fapt, actor, iar ceea ce vrea să facă cu adevărat e regie de film. 

Ce faci când ai 19 ani, eşti francez, fiul unor cunoscuţi jurnalişti de la Le Monde (tatăl corespondent extern, mama critic literar), fotograf amator la vârsta de 15 ani (cu expoziţii, chiar), iar un prieten de familie te invită să faci figuraţie într-un film de-ale lui? Chiar dacă nu eşti din cale afară de pasionat de cinema, accepţi. Aşa se face că felul în care se desfăşoară activitatea pe platou, modul de lucru al regizorului şi posibilitatea de a asambla de la zero o lume care nu există decât în capul tău te fascinează şi îţi dai seama că şi tu, la rândul tău, vrei să devii regizor.
 
Sau cel puţin asta i s-a întâmplat lui Amalric. Poate şi pentru că prietenul familiei nu era nimeni altul decât georgianul Otar Iosseliani, iar Les favoris de la lune / Favoriţii lunii, filmul din 1984 e cel care a marcat contactul lui cu această "minunată lume nouă". De altfel, Iosseliani îl va mai lua în filmele sale şi mai târziu: în La chasse aux papillons / Vânătoarea de fluturi (1992) şi chiar şi mai târziu, când Amalric era deja un actor (re)cunoscut, în Lundi matin / Luni de dimineaţă (2002), oferindu-i de fiecare dată câte un rol mic.
 
Bine, dar la 19 ani - cum procedezi mai departe ca să ajungi Regizor? Amalric a început repede să facă scurtmetraje, a lucrat şi într-o casă de producţie, ocupându-se de diverse lucruri, a făcut şi asistenţă de regie la nume mari (cum ar fi Louis Malle sau Romain Goupil), dar apoi, până să realizeze primul lungmetraj, calea lui a deviat de la drumul pe care îl urmase, luând-o serios pe cea a actoriei. Iar dacă am arunca "vina" pe Arnaud Desplechin pentru asta, nu am greşi deloc.
 

În timp ce era la un festival de film prezentându-şi un scurtmetraj, Amalric îl întâlneşte pe Desplechin, care era şi el acolo cu primul lui film, La vie des morts / Viaţa morţilor (1991). Desplechin îi propune să vină la casting-ul pentru următoarea sa peliculă - La Sentinelle (1992) şi, chiar dacă nu îl distribuie în rolul principal în vederea căruia îl avusese, Amalric are aici o apariţie scurtă, făcându-şi astfel intrarea în gaşca actorilor preferaţi ai acestui autor (gaşcă din care mai fac parte Marianne Denicourt, Emmanuel Salinger, Jeanne Balibar sau Emmanuelle Devos). Prietenia dintre cei doi rămâne una strânsă, iar cinci ani mai târziu Amalric avea să câştige premiul César pentru cel mai bun debut la categoria interpretărilor masculine cu filmul Comment je me suis disputé... (ma vie sexuelle) / Viaţa mea sexuală... cum am ajuns la divergenţe al aceluiaşi autor. De altfel, această colaborare avea să se dovedească mai mult decât fructuoasă, aducându-i lui Amalric alt César în 2005, pentru Rois et reine. Pentru Un conte de Noël, cel mai recent film făcut în aceeaşi formulă, Amalric nu mai câştigă niciun César, dar rolul pe care îl joacă aici - de oaie neagră a familiei, de bărbat imatur, sensibil şi impulsiv - pare să i se potrivească cel mai bine.
 
Dar realizarea lui Desplechin e mult mai importantă decât de a-i fi pus lui Amalric pe tavă nişte premii; a văzut în el ceva şi a reuşit să scoată la suprafaţă acel ceva de îndată ce i-a încredinţat rolul principal din Comment je me suis disputé (...). Însuşi Mathieu Amalric consideră (şi o spune de câte ori are ocazia) că Desplechin i-a schimbat viaţa şi îi e foarte recunoscător pentru că i-a revelat o latură din el pe care nu o bănuia; o latură care, se pare, rezonează cu o mulţime de oameni.
 
Treptat, el a devenit unul dintre cei mai căutaţi şi utilizaţi actori din cinemaul francez, jucând mai ales în filme de autor, specializându-se fără să vrea în rolul intelectualului parizian - dezorientat, frivol sau impulsiv, dar veşnic măcinat de vreo dilemă. Fără să vrea - pentru că Amalric, un tip care face sport zilnic, îşi doreşte să lucreze mai mult cu corpul său. Probabil de aceea a fost atras de rolul din L'histoire de Richard O. / Povestea lui Richard O. (regia Damien Odoul, 2007), un film de o calitate tare îndoielnică, unde vedem mai mult din corpul lui decât ne-am fi dorit. Oricum, chiar şi aici, ca în toate filmele în care joacă, farmecul interpretării sale vine din sinceritatea cu care abordează rolul, din energia pe care o emană în jurul lui - ajungând uşor până la spectator şi, mai ales, din lejeritatea şi din naturaleţea cu care trece de la o stare la alta.
 
(Cumva, articolul se încăpăţânează să conţină o contorizare a César-urilor, aşa că...) - în 2008 avea să i se alăture şi un al treilea premiu, pentru interpretarea din Le scaphandre et le papillon în regia lui Julian Schnabel, film a cărui forţă - în afară de acel punct de vedere subiectiv al unui personaj-legumă - stă, în fond, cu totul în performanţa actoricească a lui Amalric.
 
Presupunând că ar fi decis să îşi rezume cariera la acest gen de roluri, ea totuşi ar fi fost una strălucită; însă norocul (din punct de vedere financiar şi al notorietăţii, cel puţin), i-a surâs dublu: după două roluri mici în filme "mari" (München, al lui Steven Spielberg, din 2005, şi Marie-Antoinette al Sofiei Coppola din 2006), Amalric a primit în 2008 rolul antagonistului lui James Bond în Quantum of Solace / 007 - Partea lui de consolare, înscriindu-se astfel, alături de Gert Froebe, Curd Jurgens, Louis Jourdan sau Jeroen Krabbé în panoplia actorilor continental-europeni care au jucat "răii" în seria Bond (într-un interviu, Amalric spunea că nu ar fi putut să refuze rolul din Bond, neputând să-şi închipuie cum le-ar fi spus fiilor săi că a făcut aşa ceva).
 

Pe de o parte, aşa cum au făcut mulţi alţii înaintea lui (de la Welles la Cassavetes), aşa cum fac şi o vor face în continuare, Amalric acceptă majoritatea rolurilor care i se oferă pentru a putea să-şi facă propriile proiecte; notorietatea înseamnă nu numai bani, ci şi experienţă, relaţii, câte o portiţă deschisă acolo unde trebuie. Pe de altă parte, cariera asta, pe care nu şi-a dorit-o neapărat, dar pentru care apare ca turnat, nu îi lasă prea mult loc pentru acea carieră la care a visat încă de la 19 ani, fapt de care se plânge constant; dar asta poate fi o scuză foarte bună, când nesiguranţa şi teama de eşec se aştern în faţa unui proiect nou-nouţ care îşi aşteaptă rezolvarea.

Într-unul dintre filmele sale, Le stade de Wimbledon / Stadionul din Wimbledon (din 2001), personajul principal, jucat de Jeanne Balibar - partenera lui de viaţă de pe-atunci, cu care are şi doi copii - porneşte pe urmele unui scriitor mort, care nu a lăsat în urmă nici o operă, încercând să recompună trecutul acestuia. Printr-o exagerare, am putea să vedem o asemănare între Mathieu Amalric şi personajul lui. Deşi el are la activ ceva filme, figura acestui scriitor fără cărţi rimează cumva cu angoasa lui Amalric - a regizorului Amalric - de a fi un cineast care nu-şi găseşte niciodată timp pentru a-şi face filmele. Motivele pentru care nici unul, nici altul nu merg până la capăt, undeva într-un strat al subconştientului, par să fie aceleaşi.
 
Totuşi, Amalric a făcut şase scurtmetraje - printre care şi un documentar - şi, până acum, patru lungmetraje: Mange ta soupe (1997), mai sus pomenitul Le stade de Wimbledon, La chose publique (2003) - pentru televiziune şi, cel mai recent, filmul care a deschis Cannes-ul 2010 - Tournée (2010).
 
Tournée spune povestea unui manager artistic francez stabilit în America, a cărui perioadă de glorie s-a terminat de mult şi care intuieşte succesul acolo unde nu multă lume l-ar bănui: în aducerea pe tărâmurile natale a unui show de new burlesque american - un cabaret / striptease ale cărui protagoniste sunt nişte femei trecute clar de prima tinereţe. Ţelul final al turneului este un spectacol la Paris, dar, până să ajungă acolo, trebuie să treacă prin oraşe mai mult sau mai puţin sordide, cum ar fi Le Havre, La Rochelle sau Nantes. Deşi verva show-ului este, într-adevăr, demnă de un film, Amalric se concentrează pe viaţa particulară a managerului (pe care, de altfel, tot el îl şi joacă); acesta se reîntâlneşte cu diverse persoane din trecutul său (tatăl, un frate, o fostă nevastă, un fost asociat, doi fii aflaţi în primul lor deceniu de viaţă) care, se dovedeşte, nu au amintiri prea plăcute legate de el şi se comportă în consecinţă, tratându-l în general cu răceală.

Printre aceste întâlniri cu foşti cunoscuţi sunt strecurate şi unele cu nou necunoscuţi, iar una dintre ele - flirtul managerului cu casieriţa unei benzinării - este totodată una dintre cele mai bune scene ale filmului. Sfârşitul, care are loc în somptuozitatea decăzută a unui hotel părăsit, în jurul unei piscine golite de apă, ni-i arată pe protagonişti conştientizând absurdul situaţiei lor şi bucurându-se totodată de el, pregătiţi să înfrunte cu optimism o viaţă care nu are mare lucru să le ofere.
 
Ca şi în Le stade de Wimbledon, Amalric dovedeşte şi în Tournée că nu a lucrat degeaba cu Arnaud Desplechin, reuşind - fără să imite - să surprindă frânturi de emoţie şi detalii care aproape că ar merita propriile lor filme. Poate că principalul neajuns al lui Tournée este că Amalric arată prea puţin din show, care este mai curând schiţă decât tablou. Însă acesta va fi trecut repede cu vederea de spectatorul fascinat de compoziţia atentă, subtilă şi inteligentă a personajului principal. Nu se poate spune că Amalric-actorul salvează filmul regizorului Amalric (filmul ar fi probabil bun şi fără el), însă amândoi - atât actorul, cât şi regizorul - merită lăudaţi că au ales să lucreze, în sfârşit, împreună.




 Toate articolele despre Portret Mathieu Amalric
 Toate articolele despre Tournée / În turneu


0 comentarii

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Roxana Coţovanu


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer